Despre plecarea din fiecare zi

Ca un rîu care curge, o apă purtînd cu sine atîtea plecări, așa e și viața noastră. Plecăm din fiecare zi, din relații, din case, de la locuri de muncă, uneori și din țară, plecăm din iubire, iar la final plecăm din viață. Cu fiecare zi care trece, plecăm din ceva. Iar într-o formă foarte gravă, fugim de noi.

Alice Miller, psihanalist, este unul dintre specialiștii care au studiat și au scris despre importanța conștientizării abuzurilor din copilărie ca avînd efect pe termen lung asupra corpului, ducînd la somatizarea dezechilibrului emoțional și afectiv în boli ale corpului, ca rezultat al suferințelor emoționale. Atunci cînd nu sîntem conștienți de o relație abuzivă, de un loc de muncă toxic, un mediu înconjurător neprietenos, ostil, se poate întîmpla să le părăsim doar inconștient, printr-o boală care ne e clopoțel de alarmă: e prea mult, sîntem într-o situație care ne copleșește, ne produce suferință și pe care n-o gestionăm emoțional, deci trebuie să ne oprim, să tragem aer în piept și să analizăm ce e prea mult în viața noastră și ne produce suferință.

Uneori, poate fi locul de muncă unde nu ne mai regăsim sau poate nu ne-am regăsit niciodată, dar n-am avut de ales. Cu trecerea timpului, lucrurile au devenit din ce în ce mai greu de tolerat, iar corpul nostru a adus la suprafață suferința interioară. Alteori, poate fi vorba de relațiile din jur: cea de cuplu sau prieteniile superficiale, care nu ne aduc sprijin și siguranță, ci produc doar disconfort și un sentiment de inadecvare. Orice relație care implică un atașament sănătos înseamnă să împărțim în mod sănătos angajamentul și libertatea, iar orice relație în care ajungem să mergem în vîrful picioarelor de frica impredictibilității partenerului va însemna cu siguranță o părăsire într-o formă sau alta, fie că e vorba de retragere emoțională sau de plecarea propriu-zisă.

Împreună, dar separați

Deseori, multe relații de cuplu sfîrșesc printr-o coabitare administrativă, fără a mai fi conectați emoțional și intim. Terapeuta Esther Perel scrie despre uimirea pe care o simte cînd observă cum cuplurile sînt interesate de detaliile minuscule ale vieții lor fără ca partenerii să mai fi purtat o discuție plină de sens și semnificativă de ani întregi, sau cum modul de comunicare al unor cupluri este unul de tip interogatoriu, fără a se mai conecta într-un dialog autentic în care să dezbată idei, vise, principii. Sîntem împreună în fapt, dar emoțional sîntem separați de ani de zile, poate.

Pentru a face ordine într-o asemenea relație, unii spun că îți trebui curaj să te confrunți cu ce nu funcționează la tine și la ce aduci tu în relație greșit, nu doar la ce face și aduce greșit partenerul în relație. Orice relație care ajunge într-un impas este responsabilitatea ambilor parteneri, căci amândoi au contribuit la distanțare și la deconectare. Și mai există și relații care pun totul sub preș și merg mai departe prefăcîndu-se că problema nu există, accesînd gîndirea magică specifică infantilismului că lucrurile vor reveni la normal într-o zi, pur și simplu, din senin, totul se va șterge și vom trăi fericiți pînă la adînci bătrîneți.

Plecarea din situații care nu mai au rezolvare poate însemna uneori curaj. Alteori, poate fi o plecare din frică. Frica de suferința pe care o aduce relația dacă ai rămîne. Atunci cînd iubim, dar ne lovim de neputința partenerului de a fi onest sau de a oferi, de imposibilitatea unui viitor împreună, sau a unei situații care face ca relația să fie una corectă și sănătoasă, în care confundăm sexul pasional cu intimitatea, plecăm. Plecăm pentru că iubim și înțelegem că nu mai avem ce căuta acolo. Atunci cînd iubirea nu ți-e împărtășită, ești folosit sau neapreciat, cel mai sănătos lucru este să pleci. Altfel, costul acestei iubiri poate însemna sănătatea ta psihică și fizică.

Curajul de a-l lăsa pe cel iubit să plece

La un moment dat, am putut observa două forme de a iubi, una cu frică, alta cu mult curaj. Două cupluri aflate în prag de final de viață. În primul, soțul își îngrijea soția – aflată la pat și cu un ușor început de demență – cu multă abnegație, dar și cu multă furie. Furie nu pentru că ea se îmbolnăvise și urma să plece, să dispară, și nici pentru faptul că rămînea singur, ci pentru că toată viața fuseseră într-o relație conflictuală, se luptaseră permanent, iar acum soția nu se mai putea certa cu el. Dinamica lor se schimbase, iar el devenise confuz și furios pentru că nu funcționaseră așa și nu știa cum să se comporte. Așa încît, ca s-o pedepsească, refuza s-o lase să plece. Sigur, e aici un întreg amestec de sentimente ce merită discutat separat, ca studiu de caz. Dar mi-a rămas în amintire plecarea ei din realitate și încleștarea lui de-a o ține aproape cu orice preț.

În cel de-al doilea cuplu, soția era cea care-și îngrijea soțul foarte bolnav. Povestea că s-au iubit mult și că au fost conectați întreaga viață, lucrînd și asupra relației, și asupra lor, iar acum decizia era să-l îngrijească minimal. L-a lăsat să plece cît mai repede din viață, pentru că a-l vedea cum suferă însemna pentru ea o mare durere și neputința de a-i aduce alinare omului pe care îl iubește.

Să-l lăsăm pe cel iubit să plece este, cred, cea mai înaltă formă de a iubi.

Plecarea ca abandon

Există și oameni care fug de relații de orice natură – de iubire, de prietenie, amicale –, iar acest fapt se poate datora unor probleme de atașament care s-au format în urma unor traume psihologice în copilăria timpurie, din lipsa sau indisponibilitatea afectivă a familiei, și care la vîrstă adultă nu pot stabili cu ușurință relații în care să iubească, acestea venind dintr-o frică profundă de a nu fi răniți și abandonați din nou. E un mecanism de apărare inconștient, pe care îl putem observa în felul cum unii oameni evită atașamentul, cum abandonează, sau în comportamentele sadice la adresa partenerului.

Plecarea poate fi un act de curaj sau de frică, după cum am spus, indiferent din ce perspectivă o privim – ca fiind o schimbare, o căutare de răspunsuri existențiale, o fugă de durere. În mod ideal, indiferent de relație – de prietenie, de dragoste sau la locul de muncă –, e de ajutor să existe o încheiere, un final rostit și asumat. Ideal e să existe o discuție de final, o scrisoare sau un e-mail de la revedere, o închidere firească a ceva ce s-a terminat. Orice început are și un sfîrșit – fie că este asumat sau că e impus cînd sîntem abandonați de partener într-un mod brutal, fie că are loc prin moartea cuiva, finalul există. Ține de resursele fiecăruia cum face față plecării. Pentru unii, finalul poate fi o ușurare, pentru alții, o durere, dar ne este necesar. Circula pe Facebook un filmuleț simpatic cu o mașină care avea în spate niște cutii atîrnate, dar nu cu mesajul „proaspăt căsătoriți”, ci „proaspăt divorțați”. O încheiere pe care probabil cei doi și-au dorit-o în acest fel și care ajută la internalizarea mai ușoară a întregului proces al separării și al pierderii.

Specialiștii recomandă pentru sănătatea noastră să plecăm asumat, să ne mulțumim pentru ce am însemnat unul în viața celuilalt, păstrînd respectul și politețea. Dar sînt multe situații unde plecarea se face cu furie și cu mult zgomot, un zgomot care arată imaturitatea, lipsa educației emoționale, lipsa respectului și care aduce la suprafață răni mult mai adînci de care nu sîntem conștienți. A pleca asumat și matur semnifică în primul rînd respectul tău față de tine, și implicit și pentru omul cu care ai fost în relație. Iar acest lucru este valabil și pentru relațiile de prietenie. Rupturile bruște care creează confuzie și produc suferință arată, de fapt, imaturitatea celui care le produce, sadismul și lipsa de respect. Sigur, există și relații în care nici o explicație nu mai are sens, întrucît evidența valorilor de viață diferite este explicită.

Plecarea din viață

Ultima plecare este și cea care ne trezește angoasa cea mai profundă. Plecarea din viață începe din prima zi în care ne-am născut, ca un sunet de fond ce ne însoțește permanent. Ne activează inconștient frica de schimbare și poate fi o explicație pentru blocajul în care stăm uneori în relații. Frica de-a schimba ceva duce la cea mai profundă frică a noastră, la sensul morții. Viktor Frankl scrie că moartea pune sub semnul întrebării sensul întregii vieți și asociază viața cu o operă, iar pe om cu un sculptor care folosește dalta și ciocanul. Omul își prelucrează viața cu ce i-a dat destinul și cu ce valori are, avînd la dispoziție un timp limitat în care să-și desăvîrșească opera, neștiind cînd poate fi revocat. Dar asta nu înseamnă că opera sa este una fără valoare. Nu catalogăm o viață în funcție de numărul anilor, ci în funcție de conținutul acesteia. La fel cum Simfonia nr. 8 a lui Schubert a rămas neterminată și e considerată o capodoperă, așa și viața fiecărui om este o capodoperă și un dar, iar noi sîntem sculptorii propriei vieți. Iar cînd va fi să plecăm din viață, depinde de noi ce conținut a avut existența noastră. Într-o zi, plecăm din tot, dar pînă atunci ar fi bine, pentru cît timp ne este dat să existăm, să părăsim situațiile abuzive și care ne aduc suferință.

Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală.

Foto: Irina Munteanu