Despre piraterie, legislaţie şi tehnologie
- o dezbatere la Clubul "Dilema veche" -
Pe 22 februarie, la Godot Cafe Teatru, i-am invitat la o dezbatere (nu numai) despre ACTA pe Bogdan Manolea (jurist, specialist în legislaţia Internetului), Constantin Vică (doctor în filozofie cu o teză despre etica Internetului) şi Mihai Iordache (muzician).
Bogdan Manolea: ACTA nu schimbă nimic din modul cum drepturile de proprietate intelectuală pot fi aplicate, cel puţin în ceea ce priveşte suportul digital. Totuşi, ACTA creează acel cadru unde toţi aceşti intermediari despre care vorbeam (furnizorii de Internet şi de găzduire) şi care au un statut de exonerare de răspundere sînt puşi la îndoială. Şi se ajunge la o situaţie în care, dacă intermediarul e pus la îndoială, atunci el este forţat direct sau indirect să îşi supravegheze toţi utilizatorii. Şi aici este o problemă legată de dreptul la viaţă privată şi la libertatea de exprimare.
Mircea Vasilescu: L-aş întreba pe Constantin Vică dacă nu cumva tehnologia a luat-o înaintea legislaţiei, dar şi a felului nostru de a privi aceste probleme. Cu tehnologia de azi e foarte uşor nu numai să ai acces la informaţii, dar şi să copiezi ori să multiplici; iar regulile noastre au rămas undeva pe vremea cărţii tipărite şi a ziarului pe hîrtie, unde eventualele fraude erau mai greu de comis şi mult mai uşor de depistat. Nu cumva regulile noastre, mentalitatea noastră şi a legislatorilor au rămas undeva în trecut?
Constantin Vică: Ceea ce se întîmplă acum s-a întîmplat întotdeauna. S-a întîmplat şi pe vremea Imperiului Roman, s-a întîmplat şi cînd a apărut maşina de tipărit a lui Gutenberg sau cînd au apărut pentru prima dată fonogramele, s-a întîmplat şi atunci cînd Shakespeare îşi scria piesele, iar mai apoi toate erau recompuse de actori… Da, e clar că avem nişte reguli născute undeva în secolul al XIX-lea, într-o vreme cînd lucrurile erau în containere fixe. Aveai o carte, lîngă ea se afla o altă carte şi aşa mai departe. Fonogramele funcţionează pe acelaşi principiu, fie că vorbim de viniluri, de CD-uri sau DVD-uri. Cînd a apărut filmul, e foarte interesant cum se vindea în primii ani: la rolă. Nu se făcea un contract de distribuţie. Te duceai şi cumpărai: „Cît vrei din film?“; „Cincizeci de metri de rolă“. Întotdeauna proprietatea intelectuală a fost legată de suport, deşi nouă ne place să credem că e undeva în spiritul creator al artistului, al inovatorului etc. În vremea noastră, ar trebui să regîndim toate aceste lucruri în funcţie de suportul digital. Această problemă au văzut-o de prin anii ’50-’60 primii economişti ai informaţiei, care au spus: pentru ca informaţia să îşi atingă eficienţa, ea trebuie să circule liber. Dar riscul este, aşa cum spunea Mihai Iordache, să nu mai poţi retribui autorul. Şi ei au spus atunci da, ar trebui să o canalizăm. Nu mai merge să o canalizăm pe CD-uri, în sălile de cinematograf sau în cartea-container care are coperta unu şi coperta patru. Trebuie să găsim alte metode, iar salvarea nu va veni niciodată de la legislator. Legislaţia nu este în avangardă, în schimb avangarda poate să facă sistemul de distribuţie comunitară, avangarda poate fi susţinută de anumite companii, start-up-uri, nu de companiile mari. O mare companie de producţie nu are nici un interes să schimbe modelul economic, pentru că, în momentul în care îl schimbă, are nişte costuri incredibile, trebuie să dea afară nişte oameni, să califice alţi oameni etc. De aceea, eu cred că problemele artistului Mihai Iordache nu le va rezolva niciodată Legea dreptului de autor şi nu le va rezolva niciodată doar statul, de capul lui.
Mihai Iordache: Apropo de suport... În momentul cînd nu există suport, nu există, de exemplu, un film şi nu există muzica înregistrată. Mulţi oameni, în discuţiile de acest gen, spun că „voi puteţi să cîntaţi în public!“. Bineînţeles că putem să cîntăm în public, dar ceea ce se piratează de pe Internet este muzică înregistrată pe disc, iar toată tehnologia de înregistrare, care este destul de scumpă, a apărut ca să se poată vinde suportul acela. În momentul în care acel suport nu va mai exista şi totul se virtualizează în asemenea măsură încît să nu mai fie nevoie de el, atunci întreaga industrie va dispărea, ca industria miniaturilor medievale care şi-au avut vremea lor, sau precum copiştii, scribii ori caligrafii. Şi nu ştiu ce o să mai pună lumea pe Internet şi dacă se vor mai face înregistrări. Va fi numai muzică electronică, făcută acasă, cu sintetizatorul, va fi trist. Mă uitam acum cîteva zile la un disc cu Mahavishnu şi cu Filarmonica din Londra şi mă întrebam cine oare ar mai avea în ziua de azi un buget să facă aşa ceva. Sînt acolo cincizeci de instrumentişti, nu este doar un om cu calculatorul lui.
Constantin Vică: În ultimii douăzeci de ani cred că s-a compus şi s-a produs mai multă cultură decît în ultimii douăzeci de mii de ani. Tocmai pentru că acest suport e deschis către tot felul de „amatori“, care în timp au devenit profesionişti. E adevărat, instrumentele sînt scumpe, iar viaţa de artist nu e o viaţă boemă, aşa cum mai vedem prin filme. E o viaţă scumpă, are costuri, şi de aceea ar trebui să vedem cum arată lumea digitală şi cum putem să suportăm acele costuri.
Mircea Vasilescu: Ar trebui ca statul să îi susţină pe artişti? Ţi se pare o soluţie?
Constantin Vică: În Statele Unite se întîmplă. Acolo există sute de fundaţii care primesc bani de la stat. În Franţa sau Germania, statul investeşte mulţi bani în artişti, acei artişti care nu trăiesc neapărat din vînzarea de CD-uri sau doar din concerte. Trăiesc şi din proiecte comunitare sau experimentale care îi ajută să-şi cumpere aparatura şi aşa mai departe. Cultura nu poate să apară aşa cum apar ciorapii sau pantofii pe piaţa liberă, cultura bună trebuie susţinută la început, iar statul român nu face asta, în schimb aruncă o lege care este exact aşa cum spunea Mihai Iordache: doar pentru acei 5% dintre artişti care ne vînd o muzică foarte proastă pe care o auzim toată ziua la radio.
Bogdan Manolea: Aici nu este vorba despre artişti, ci despre case de discuri…
Mihai Iordache: O casă de discuri nu face numai să descopere un artist şi să investească bani în el, ca mai apoi să scoată un profit. Apropo, toată teoria cu casele de discuri care spoliază artiştii se aplică numai la 1% dintre artiştii de pe lumea asta. Marile case de discuri acoperă cam 75% din banii care se fac per total din muzică şi sînt în număr de patru. Şi aceeaşi proporţie există şi la artişti. Există ceilalţi, mii, milioane care nu sînt pe orbita unei case de discuri şi care de obicei îşi vînd singuri opera sau colaborează cu case de discuri independente, care în nici un caz nu le iau 90% din cîştig.
Foto: L. Muntean
Punerea pe gînduri, la RFI România, joi 1 martie 2012