Despre pietre și metafore acvatice

7 mai 2020   Tema săptămînii

Fii tu însuți! Gîndește cu mintea ta, nu ca toți ceilalți! Fii altfel, fii diferit și, dacă vrei să învingi, luptă împotriva curentului! Cam așa sună, nespecific și mobilizator, mesajele adresate tinerilor, pe platformele de socializare. 

Cînd mă gîndesc la un curent, reprezentările mele sînt mai degrabă acvatice decît aeriene. Poate și pentru că, iată, cu toate că sînt convinsă de neadevărul credinței românești conform căreia „te ia curentul” (a se înțelege te ia dracul și te îmbolnăvești), sînt încă tentată să îmi acopăr urechile cînd simt oarece adiere prin preajmă. Și poate pentru că „te ia apa” (a se citi plutești în fericire, poate chiar vorbești aiurea de prea multă relaxare) îmi dă senzația de libertate; cît despre „ne-a luat valul”, sintagma a rămas pentru mine definitiv însoțită de conotația micului eroism al fiecăruia dintre noi în decembrie ’89, o metaforă pentru felul în care a te lăsa purtat de val înseamnă a cîștiga putere împotriva a ceva – în cazul acesta, împotriva sistemului.

Scriind, îmi dau seama că atît curenții de aer, cît și curgerea apei te iau, așa cum te ia o durere sau te ia cu frig, te ia cu frică (niciodată nu te ia cu curaj), te ia la oaste, te ia pe sus (împotriva voinței), te ia în căsătorie, te ia la dans, o iei la sănătoasa, sau așa cum în satul vechi erai luat de Iele, sau pruncul era luat din drum, iar azi ți se ia vorba din gură sau ești dus cu vorba, ești luat peste picior, luat la trei păzește, ori pentru că ai luat-o de bună, ți s-a luat în nume de rău. Pentru plăcerea limbii, aș putea continua așa, ia aminte și ia seama, dacă îți iei nădejdea, ți-ai luat de-o grijă, dar nu-ți lua nasul la purtare că îmi iau cîmpii, îmi iau ziua bună și îmi iau tălpășița și, dacă te iei cu vorba, îmi iau zborul și ia-mă de unde nu-s.

Revin la subiect. Într-un timp în care noul e perceput mai întotdeauna ca superior cunoscutului, în care schimbarea este condiția sine qua non a evoluției, ba chiar o confirmare a calității de a fi viu (schimb locul de muncă, schimb profesia, schimb locuința, schimb țara, schimb convingerile, schimb fotografia de profil pe Facebook, deci simt că trăiesc), eu aleg să nu mă frăsuiesc prea mult. Curentul actual, vasăzică, ne ia și ne duce spre schimbare rapidă, spre adaptare la nou, spre dorința de experimentare, spre efortul de a fi diferiți de cei din care ne tragem. Eu însă aleg starea de... aș spune „dăinuire”, dacă termenul nu ar fi fost atît de îmbîcsit de propaganda comunistă care clama dăinuirea poporului român (sic!) pe același teritoriu de pe vremea proto-pre-dacilor; voi spune, așadar, că starea de a dura (îmi place polisemantismul verbului) este forma mea de libertate, probabil deloc originală, împrumutată de la cei care se nășteau și mureau în același sat, se comportau într-un anume fel pentru simplul fapt că așa au apucat și nu și-ar fi părăsit niciodată pămîntul, pentru că acela, și nu haina îi făcea pe ei oameni. Simt din ce în ce mai mult că e nevoie de o transmitere pe verticală, de la înaintași spre urmași, pentru echilibrarea băltirii extinse a comunicării pe orizontală. Cred că e tot mai acut nevoie de actualizarea micilor tradiții, a zicerilor și a obiceiurilor pe care se sprijină identitatea de familie, de locuire, de grup. Și mă simt tot mai responsabilă de (ne)transmiterea lor, măcar în propria familie.

Ce ne comunică pildele și proverbele exprimate prin metafore acvatice? Că apa trece, dar pietrele rămîn. Așadar, în ciuda faptului că apa și gura lumii nu pot fi oprite, există ceva mai puternic care stă stavilă împotriva curentului: stabilitatea pietrei și încăpățînarea omului de a rămîne așezat în lumina și sub bucata de cer sub care s-a născut, înconjurat de imaginile și sunetele în care a crescut. Cine vorbește! Ai mei, cu două generații în urmă, s-au strămutat din munții Pindului în cîmpia Bărăganului. Au muncit mult, au făcut agricultură, au făcut biserică, și-au adus frații și surorile și... mulți dintre ei s-au îmbolnăvit de plămîni. Neamul lor nu fusese croit pentru arșița și  pulberea în care se strămutaseră. La țară se spunea că cel mai bine e să te scalzi în apele tale și că omul înțelept stă la teapa lui, ca apa în matca ei. Și tot din parimiile țărănești aflăm de obiceiul vechi de a lua o piatră în gură. Vorba se (mai) folosește astăzi ca însoțire a oricărei acțiuni desfășurate pentru prima dată, ca garanție a repetării sau a perpetuării acelui act în timp; înainte vreme, se lua la prorpiu o piatră în gură la depunerea unui jurămînt, iar simbolistica gestului trimite tot la perenitate. În cultura românească, piatra este cea care durează și se opune curgerii, în timp ce apa duce cu ea spre uitare, iar Apa Sîmbetei se strecoară spre buricul pămîntului, în ținutul celor care au pierdut șirul zilelor.

Pe scurt, cred că în lumea satului vechi tăria de a nu te lăsa purtat de schimbare era mai iubită de Dumnezeu decît îndrăzneala de a căuta să fii în pas cu timpul.

Ioana Popescu este etnolog.

Mai multe