Despre Pericle
Ochiul sever al filozofilor este mereu dispus să privească ascuţit şi cu reproş ori de cîte ori gîndul nostru nu stă orientat spre principii, gata să le exprime, să le dea glas sau măcar să le invoce voalat. Principialitatea e un semn de bună-creştere intelectuală, de spaţiu public sănătos, iar capacitatea minţilor noastre de a spune generalităţi este de la sine asociată unei bune prezenţe publice, unei instalări civilizate în spaţiul discuţiei în care intimul este rezervat opiniei, iar publicul este rezervat universalului. Bineînţeles, foloasele imense ale unei asemenea atitudini sînt indiscutabile: a vehicula universalul presupune un antrenament de lungă durată, uneori cîte un salt pe care îl fac, o dată la cîteva sute de ani, toţi cetăţenii unei comunităţi, parcă ţinîndu-se de mînă. Iar singuraticii plasaţi nefericit între aceste momente de precipitare sînt predicatori ai universalului, fie în gol, fie profetic, fie doar traumatic.
Dar, subteran, mai e ceva: un spaţiu al opiniei răzvrătite, care nu se lasă topită în nici o universalitate, a cărei fiinţă nu se subsumează universalului, care nu se predică despre mai mulţi şi care rămîne opinie, oricît de frecvent am folosi-o, oricît de mulţi am fi cei care o invocăm şi oricît de vecină s-ar face universalităţii, prin exersarea ei. Mai precis: dacă ne imaginăm că principiile universale se referă, prin esenţa lor, la multe lucruri, sau, prin accident, la cîte unul singur, iar dacă opinia se referă şi ea, la rîndul ei, fie la mai multe, fie la un singur lucru, mintea noastră poate face o ierarhie rapidă a necesităţii acestor enunţuri: cele mai sigure ne par a fi universalele predicate despre mai multe, mai puţin sigure ne apar universalele predicate despre un singur lucru, apoi vin opiniile enunţate despre multe şi, în fine, opiniile enunţate despre un singur lucru. Să dăm deoparte primul şi ultimul nivel al ierarhiei: rămîn principii universale care îşi topesc universalitatea fiindcă se referă la un singur caz, neputînd încă proba valabilitatea pe noi cazuri, precum şi opiniile care se referă la multe cazuri, dar nu pot face saltul spre o universalitate în care să nu mai depindă de cazurile la care se referă. Despre acestea două, despre rudenia lor, despre subtila lor intermediaritate, despre practica lor în comunitatea civilă de zi cu zi merită să vorbim aici.
În esenţă, nu e nimic nou sub soare. De cînd există filozofie practică, spaţiul inviolabil al opiniei care nu este universală este un spaţiu sigur. Aşa spune Aristotel în Etica nicomahică despre lecţiile sale: că la cele de filozofie primă, pentru că e universală, pot veni tinerii, dar la cele de morală, să nu vină decît oameni trecuţi prin viaţă măcar patruzeci de ani, fiindcă altfel nu vor înţelege opiniile vehiculate şi indicate prin exemple, ci vor încerca, în mod abuziv, să le generalizeze. Însă experienţa noastră nu se poate generaliza, pentru că mereu ni se întîmplă altceva şi pentru că nici o regulă nu e atît de bună încît să prevadă singularitatea evenimentului. La fel, în politică, acelaşi Aristotel crede că ne poate conduce un om pe care el îl zugrăveşte foarte straniu, drept unul care stă şi deasupra legilor, şi mai prejos de ele, pentru a ne asigura că singularitatea evenimentelor vieţii noastre şi opiniile despre ele nu se vor topi niciodată într-o universalitate interpretabilă şi lipsită de umanitate, adică una proprie zeilor, aşa cum lipsa oricărui efort de a formula opinii este o trăsătură a fiarelor. Nimic mai firesc, în fond: aşa este şi viaţa noastră „modernă“. Cu toţii am văzut copii-minune la pian, la şah sau la mate’, dar nimeni nu a văzut şi nu va vedea copii-minune în morală. Aceasta, pentru că ea este subiectul opiniei, care nu derivă din şi nu se comunică prin legi universale.
Spaţiul public e plin de asemenea ocurenţe. Voi comenta una singură, iar ea se referă la practicile electorale. De pildă, în oraşul meu, avem ocazia alegerii unui nou conducător al instituţiei şi, natural, se discută, se discută, se discută. Fiecare încearcă să îşi formuleze principiile cît mai universal cu putinţă, să dea dovada unei elocinţe şi a unei puteri admirabile de universalizare a idealurilor sale de schimbare, reformă, performanţă. Adesea, principiile sînt formulate atît de universal, încît nu poţi să nu fii de acord cu toată lumea, căci fiecare spune: vrem să dialogăm, vrem să fim performanţi, vrem să fim transparenţi, vrem să fim buni, vrem să fim competenţi, vrem să fim corecţi şi vrem să promovăm valorile, vrem să dăm burse şi vrem să accesăm tot ce se poate accesa. Capcana foarte actuală a acestui tip de discurs este replica pe care orice posibil oponent o va da: dar pînă acum a fost la fel, idealurile erau aceleaşi, reafirmarea lor nu schimbă cu nimic lucrurile.
Aristotel, în termenii filozofiei practice, îl invoca pe Pericle ca un exemplu individual, bun substitut al oricărei universalităţi. Cine trebuie să ne conducă? El răspundea: de exemplu, Pericle. Atenţie, afirmaţia nu este echivalentă cu „unul ca Pericle“, pentru a nu aluneca spre formula unei reguli. De ce am accepta asemenea exemple? Pentru că ele dau dovada acţiunii practice în lipsa regulii universale. Tradus în termenii exemplului actual pe care mi l-am ales, aceasta ar însemna, în mod consecvent, că aş deveni cu adevărat sensibil la discursul celui care nu se va opri la generalităţile comune tuturor, ci va vorbi în exemple, înţelegînd cu subtilitate natura lor ireductibilă. El ar trebui, după mintea mea, să nu spună: voi avea grijă de bunul mers administrativ al raporturilor etc., ci să spună: voi numerota locurile din parcarea instituţiei (ca să nu stea acolo, domnule, orice tîrgoveţ cu treburi prin oraş), voi mări programul cu publicul al administraţiei de la două la patru ore pe zi, voi ridica o cafeteria unde student cu profesor să poată sta de vorbă (şi să nu ajungem ca la Bucureşti la Litere, am citit şi eu în „Derapajul“ dlui Manolescu), voi înconjura zidul clădirii cu o expoziţie de fotografie cu tematică din care să reiasă că ne preocupă problemele acestei lumi şi vrem să incităm la gîndire spaţiul public. Şi alte lucruri care cuceresc prin natura lor măruntă, corespondentă unei opinii instalate ca opinie între egali. Nu vreau să insist pe exemple, căci o minte cu mai multă fantezie decît a mea le va găsi cu mai multă uşurinţă, ci vreau să fac un ultim elogiu opiniei: cînd ea îşi acceptă statutul şi cînd întemeierea ei rezonabilă o conduce la aplicare, iar nu la transformarea în principiu etern într-un spaţiu al vieţii unde nu există eternitate, atunci comunitatea civilă va vieţui liniştită şi împăcată, fără spaima că universalitatea, odată atinsă, i se va încarna chiar individual între oameni.
Alexander Baumgarten este conferenţiar universitar, şef al Catedrei de Istoria Filozofiei Antice şi Medievale şi cancelar al Facultăţii de Istorie şi Filozofie din Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca.