Despre originile populismului

Constatăm tot mai mult în ultimii ani ascendența și consolidarea unui spectru larg de mișcări politice, de orientări nu foarte clare pe axa stînga-dreapta, dar al căror numitor comun este o abordare simplistă a realității, maniheistă, orientate către restrîngerea în sine a unor națiuni despre care eram convinși că sînt definitiv atașate liberalismului global. Evenimentele anului 2016, cu rezultatele șocante ale Brexitului, cu evenimentele campaniei prezidențiale din SUA sau ale alegerilor prezidențiale din Austria, ar trebui să ne îndemne să înțelegem originile și modul de dezvoltare ale acestui fenomen, ce are șanse reale să schimbe semnificativ lumea occidentală (din care într-un fel sau altul și noi facem parte) așa cum o știm. Numele de presă și nu numai al acestui fenomen este populism.

Atunci cînd vorbim de populism ne gîndim fie la o formă de guvernare, specific instituționalizată, bazată pe democrația electorală, fie la un curent politic avînd niște caracteristici ce-l singularizează și-l scot din consensul stînga-dreapta al democrației liberale contemporane. În primul caz avem de-a face cu un sistem de guvernare bazat pe o formă de democrație nemediată sau cît mai puțin mediată de corpuri intermediare (reprezentative), fără sistemul de echilibru și control (check and balance) specific democrației reprezentative liberale, cu un lider charismatic (Peron, Chávez) care are o relație „specială“ directă cu poporul și a cărui succesiune, de regulă, pune probleme uriașe de stabilitate și continuitate – în sinteză, folosind terminologia lui Huntington, avem de-a face cu un sistem politic cu instituționalizare scăzută și un nivel mare de personalizare.

Acest sistem este o formă instabilă de sistem de guvernare, care fie tinde spre (sau să revină la) democrația liberală, fie evoluează către o formă clară de dictatură. Nu avem nici un astfel de exemplu de sistem de guvernare în lumea occidentală, chiar dacă putem identifica anumite tendințe în Ungaria, și în general avem puține în lume: Venezuela ar fi unul dintre cazuri. Rusia putiniană nu cred că aparține acestui model, ci mai degrabă ține de propria tradiție autoritar-totalitară.

În al doilea caz, cel al curentului politic, ne plasăm chiar în centrul preocupărilor și îngrijorărilor actuale, deoarece vedem cum astfel de mișcări politice se dezvoltă în multe democrații liberale occidentale: Franța, Marea Britanie, Olanda, Austria, Germania. Pentru a înțelege acest fenomen trebuie să ne aplecăm puțin asupra unor fenomene petrecute sub ochii noștri în ultimele decade și cred că un bun ghid de analiză este Giovanni Sartori, cu a sa Teorie a democrației reinterpretată.

Politologul italian susține că inamicii adevărați ai democrației liberale sînt localizați la două limite extreme: hiperrealiști, care neagă toate idealurile în numele faptelor, caracterizați de un pragmatism îngust și cinic, și hiperidealiști, care neagă toate faptele în numele idealurilor. De o atenție specială se bucură a doua categorie, cea a hiperidealiștilor, care definesc standarde (idealuri) multe prea înalte, imposibil de atins, fiind complet dezinteresați de evoluțiile pozitive treptate, ceea ce induce deziluzie și neîncredere în privința democrației reprezentative, provocată tocmai de faptul că scopurile promise nu pot fi atinse în mod real. Sartori numește acest fenomen perfecționism și susține că perfecționistul dezabuzat, în ultimă instanță, se îndreaptă către idealuri opuse. Realitatea negată de perfecționist este că nu putem obține perfecțiunea (atingerea idealurilor), dar putem să optimizăm mereu și să obținem o situație mai bună, dar încă (permanent) imperfectă.

Mai departe, Sartori face legătura dintre perfecționistul ca animal intelectual și demagogul ca animal politic și consideră că primul oferă credibilitate celui de-al doilea în contextul în care societățile democratice sînt predispuse la demagogie dintr-un motiv foarte simplu: competiția politică, spre deosebire de cea economică, nu oferă servicii tangibile a căror calitate să fie evaluabilă ușor de cetățeni și nu poate fi controlată legal. De aceea demagogia nu are corective politice eficace, iar demagogul a existat și va exista dintotdeauna, încercînd să păcălească pe toată lumea tot timpul. Putem spune deci că o primă sursă a populismului de astăzi stă în dezvoltarea unui perfecționism idealist și dezabuzat, care în final se îndreaptă către idealuri opuse și oferă credibilitate demagogului. Putem oare identifica genul acesta de fenomene în istoria occidentală a ultimelor decenii? Mi-e teamă că da: relativismul cultural dezvoltat pe urma Orientalismului lui Edward Said, multe din studiile de gen și culturale de care sînt pline multe universități occidentale, corectitudinea politică înțeleasă mult dincolo de toleranță și politețe, ecologismul radical care susține că modernitatea occidentală este responsabilă pentru deteriorarea iremediabilă a mediului înconjurător, toate au dezvoltat un simptom al „urii de sine“, care este un efect particular al perfecționismului menționat de Sartori.

A doua sursă a populismului este, în opinia mea, ceea ce tot Sartori numește participaționism, o derivă radicală a democrației participative, în care esențială devine intensitatea participării. Cum aceasta în mod normal este invers proporțională cu numărul participanților, atunci este nevoie ca în comunitățile mari să fie stimulată artificial. O soluție a reprezentat-o comunismul cu a sa mobilizare de masă ideologică, dar el a eșuat. O alta o reprezintă tocmai stimularea sentimentelor primare: ura, iubirea, frica, invidia. Cum se poate realiza acest lucru: tocmai printr-o poziționare cît mai radicală în cîmpul dezbaterii politice, ceea ce generează sentimente tot mai intense. Intensitatea în susținerea problemelor controversate tinde către extremism și este stimulată de reducționism și agresivitate. Și astfel facem legătura cu prima sursă a populismului.

Populismul poate fi astfel înțeles ca mediană între simpla demagogie și radicalitatea provocată de deziluziile perfecțio-nis-mului: împrumută multe din instrumentele celei dintîi, o depășește în consecvență, dar și utilizează în mod oportunist spațiul vid creat de a doua, fără însă a avea cura-jul de a o asimila complet și a oferi un ideal alternativ. Populismul oferă astfel o poziționare politică simplistă, reducționistă, dar limitată ca anvergură ideatică, bazată în principal pe stimularea intensității, la nivel de masă, a sentimentelor primare.

Cum poate face acest lucru? Simplu, printr-o abordare antielitistă și antimeritocratică, în care cunoașterea și competența sînt disprețuite, iar simpla opinie este utilizată predilect pentru a defini poziționarea în cîmpul politic. Abordarea simplistă și reducționistă stimulează identificarea unor soluții magic-iraționale, gata să ofere numai avantaje și nici un dezavantaj – eșecul practic al acestora nu va face decît să stimuleze și mai mult intensitatea sentimentelor primare. Toate acestea sînt favorizate și de efectele atît de bine descrise de același Giovanni Sartori în Homo Videns, și care poate ar merita o discuție mai detaliată: rolul televiziunilor în dezvoltarea „telegîndirii“ – simplă formă de informare nemijlocită, lipsită de medierea cunoașterii și dominată de sentimente stimulate de imagini. Sau despre decăderea educației umaniste, și nu numai în România – recent, Le Figaro, într-un articol referitor la publicarea scrisorilor de dragoste adresate de François Mitterrand către Anne Pingeot, afirma că a fost ultimul politician francez ce a folosit corect și subtil subjonctivul trecut!

Sau poate e momentul să medităm mai mult la scepticismul lui Tocqueville atunci cînd observăm erodarea autorității morale a elitelor, selectate meritocratic pe baza competenței, ca urmare a extinderii permanente a procesului de democratizare a opiniei prin intermediul Internetului. Nu e vorba de democratizarea oportunităților, ci de cea a rezultatelor, ceea ce înseamnă în ultimă instanță renunțarea la merit ca principal criteriu de referință sau renunțarea la diferența dintre adevăr și fals în raport cu faptele.

Cred că mai există o sursă a populismului, care rezidă nu în istoria intelectuală a Occidentului de după 1945, ci în istoria sa reală din ultimii 150 de ani. Europa occidentală a mai cunoscut un fenomen similar, în contextul globalizării limitate de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și accelerat de masacrul din Primul Război Mondial: este vorba de reacția la pierderea identității comunitar-rurale a unor mase importante de oameni, „aruncați“ în noua societate impersonală, urban-industrială, unde oportunitățile se manifestă numai la nivel individual, dar unde lipsesc plasa de siguranță și „căldura“ familiară a societății rurale tradiționale ierarhizate, și „grija părintească“ a elitelor aristocratice. Această mutație s-a petrecut însă de regulă în interiorul unei națiuni, cu o identitate bine conturată, sau cel mult în interiorul aceluiași spațiu de civilizație. Din acea reacție s-au născut atît comunismul, cît și fascismul.

Ceva similar se întîmplă și acum: identitatea națională, culturală și de civilizație se simte amenințată de efectele neanticipate ale globalizării extinse. Asistăm la un proces de „emigrație“, global, prin care mase de oameni vin dinspre spații mult mai sărace, diferite fundamental din punct de vedere cultural și religios, în multe cazuri fără identități naționale bine definite (predominînd afilierea tribală), către spațiul occidental mult mai prosper. Integrarea este mult mai dificilă pentru că succesul economic al capitalismului liberal și al democrației reprezentative nu are cum să se reflecte într-o mișcare similară de tip cultural și de civilizație. În acest context, coroborat și cu ambianța creată de primele două surse ale populismului, teama reală de pierdere a identității naționale și de civilizație în interiorul Occidentului devine, direct sau indirect, subiectul central al dezbaterii politice. Și implicit și cea mai importantă bază pentru extinderea populismului.

În ambele cazuri observăm eșecuri ale democrației liberale în a înțelege pe de a n-tregul aceste reacții și de a oferi un răspuns coerent în limitele și cu instrumentele ce o caracterizează. Dacă în primul caz pot exista condiții obiective pentru eșec, deoarece reacția vehementă antiliberală de după 1918 era singulară atunci, iar cristalizarea și consolidarea valorilor democrației liberale nu se realizaseră încă, acum nu mai putem avea nici justificarea noutății, nici pe aceea a fragilității. 

Victor Giosan este consultant în domeniul managementului şi al finanţelor publice.