Despre o anumită (dublă) măsură

Și de-abia plecă bătrînul... Da, da, la dl Trump mă refer. (Și da, da, știu că „celălalt” este și mai bătrîn...) Și dincolo de oftaturile – care de ușurare, care de năduf – cu care am petrecut plecarea de la Casa Albă, ca printr-o minune, moștenirea sa pare să fie mai puțin grea, sau măcar mai gestionabilă. Sau chiar irelevantă.

Una dintre temele care au dispărut din conversația publică, de parcă nu ar fi existat, este cea legată de suspendarea conturilor de pe principalele rețele sociale ale acum-fostului președinte Trump. După atacul susținătorilor săi asupra Capitoliului, Twitter, principalul instrument de comunicare al lui Donald Trump, i-a suspendat „definitiv” contul, considerînd că există riscul perpetuării unui discurs incitator cu consecințe grave. Alte platforme sociale au luat măsuri similare (deși temporare), separîndu-l pe președintele american de publicul său pînă la predarea mandatului. Măsura a fost în egală măsură criticată, ca o formă brutală și neavenită de cenzură, și aplaudată, ca o necesară, fie și tardivă, retribuție pentru discursul inflamator și constant incitator al lui Trump.

Interesant este că printre vocile care au criticat decizia Twitter se află și unele dintre cele care au cerut cu vehemență rețelelor să ia măsuri pentru limitarea răspîndirii discursului urii. Printre acestea, cea a cancelarului german Angela Merkel, care a considerat decizia „problematică”. Nu pentru că ar sprijini discursul politic polarizant promovat de Trump, ci pentru că, susține oficialul german (prin vocea purtătorului său de cuvînt), o astfel de măsură trebuie să se ia într-un cadru reglementat juridic, nu prin decizia unor administratori privați de platforme sociale. Toate bune și rezonabile. Doar că în Germania funcționează, din 2017, o lege – cunoscută sub numele de NetzDG – care reglementează obligațiile rețelelor sociale cu peste două milioane de utilizatori. Printre aceste obligații se numără și aceea de a elimina, în termen de 24 de ore, o serie de conținuturi ilegale (identificate prin articolele din Codul Penal pe care le încalcă), printre care și cele care conțin discurs incitator la ură. Fără hotărîre judecătorească, la libera apreciere a operatorilor de platforme sau în baza unor semnalări ale utilizatorilor.

Cereri de filtrare a conținuturilor pe care le găzduiesc au venit adeseori – și pe tonuri imperative – către platformele sociale. Proprietarul Facebook, Mark Zuckerberg, a fost audiat de către Congresul american și de reprezentanți ai Parlamentului European in 2018. În toamna lui 2020, șefii celor trei mari platforme sociale – Facebook, Twitter și Google – au compărut în fața Congresului american. De fiecare dată s-a aflat în discuție posibilitatea de a reglementa acești mamuți tehnologici pentru a le diminua puterea discreționară. De fiecare dată s-a accentuat asupra rolului de arbitri ai conversației mondiale pe care îl joacă și a responsabilității pe care ar trebui să și-o asume.

Ca să rezumăm, ne aflăm în următoarea situație: vrem un exercițiu cît mai larg al libertății de exprimare, dar vrem și curățenia spațiului public. Vrem să vorbim liber și ne froasăm cînd accesul la Facebook ne este limitat pentru cîteva zile, dar raportăm conținuturi care ne deranjează și jubilăm cînd plîngerilor noastre li se dă curs. Ne bucurăm cînd rețelele ne anunță că au identificat și suspendat sute sau mii de conturi rusești (există astfel de rapoarte semestriale sau în pragul alegerilor), dar primim critic suspendarea conturilor prietenilor sau favoriților noștri politici. În fond, ce vrem? Acționăm cu dublă măsură?

Unii da, fără îndoială. Și nu pentru că ar fi eminamente „răi” sau „proști”, ci – dacă îi dăm deoparte pe ipocriți – pentru că dau drept de preemțiune unor bias-uri cognitive, care îi plasează în centrul Universului și în sălașul adevărului absolut. (Ați observat cum am trecut de la „noi”, care analizăm situația, la „ei”, care au bias-uri cognitive? Sigur, aș fi putut corecta, dar am zis că e bine să îmi fac și bias-urile mele de rîs...)

Dar nu întotdeauna a măsura cu două etaloane este greșit. Cu atît mai mult în cazul Internetului și al platformelor sociale, pe care le vrem și libere (mai exact, ne vrem pe noi liberi să le folosim cum vrem), și devreme acasă. Aceste cerințe contradictorii vin din natura complicată și, în mare, nestăpînită a mediului online. Care se dovedește greu de reglementat în paradigma legislativă clasică, a statului național, conținut în granițele sale. Vin și din identitatea duală a platformelor – de mediu (în sens tehnic) și media (cu responsabilitate editorială subînțeleasă). Deși s-a opus din răsputeri acestei din urmă identificări, însuși Zuckerberg a acceptat, în lunile din urmă, că o reglementare ca agent media ar fi necesară. El a cerut chiar Uniunii Europene să ia conducerea în a propune o astfel de reglementare. Dacă nu, a avertizat el, modelul ce se va impune pe plan mondial este cel chinez, care are „valori foarte diferite”.

Declarația lui Zuckerberg trimite și către o a treia, mult mai importantă rădăcină a dublelor noastre măsuri, ca societate: valorile diferite pe care le adoptăm. Este firesc (mă feresc cît pot de termenul „normal”) să judecăm diferit. Este ceea ce eticienii numesc „relativismul moral”, și e pîinea zilnică a antropologilor: grupuri diferite aplică sisteme și judecăți morale diferite. Și poate, în acest context, ar fi mai nimerit să vorbim despre diversitate și nu despre „dublă măsură”.

Ioana Avădani este președintele Centrului pentru Jurnalism Independent.