Despre noi şi ceilalţi

10 august 2006   Tema săptămînii

Zilele trecute mi-a căzut privirea asupra unor articole care tratau eterna problemă a imigrantului român. Conform cotidianului londonez The Sun, imigranţii români, alături de cei bulgari, sînt percepuţi ca un real pericol pentru serviciile publice locale. În plus, din scrisorile deschise, trimise redacţiei, se poate lesne observa cum temerile britanicilor sînt în continuă creştere, avînd în vedere că, odată cu intrarea în UE a celor două state, este estimat ca un număr de peste 140.000 de imigranţi să treacă graniţele Marii Britanii. Deloc măgulitor pentru noi este faptul că nici în celelalte state europene nu sîntem percepuţi diferit, poate şi din cauza proastei reputaţii pe care ne-am creat-o în ultima vreme. Oare nu contrastează însă această imagine cu stereotipiile identitare cu care am fost obişnuiţi atît în şcoală, cît şi în mass-media? Unde a dispărut acea imagine a românului inventiv, ospitalier, harnic şi cinstit? Ei bine, ca să mă încadrez în limitele discursului onest, pot spune că noi, ca grup cultural, împărtăşim la fel de bine părerea străinilor despre noi, iar experienţa proprie cercetărilor socio-antropologice despre fenomenul migraţiei la muncă în străinătate, făcute în cursul anului 2004, nu face decît să întărească acest lucru. Prin urmare, pentru majoritatea românilor plecaţi să muncească în străinătate, sezonier sau pentru o perioadă îndelungată, conaţionalul este reprezentat în termeni devalorizanţi: românul este stigmatizat cu apelativul de hoţ sau cerşetor, acest lucru demonstrînd cît de puternic sînt înrădăcinate stereotipiile negative în reprezentarea etnică: "Am văzut şi români cerşind, am văzut şi români furînd, am văzut şi la televizor. Acolo, cînd a dat 20 de români care au devastat magazinele... pentru mîncare, furau foarte mult. Deci nu fura o sticlă de băutură, care-o bea! Fura 10! Deci unde-am stat io, foarte aproape de ş...ţ la copii acolo, la o distanţă de vreo 40 de km, deci într-o lună de s-a furat, 100 deci, 150 de sticle de Ballantines, care nu le bea, nu? Se furau parfumuri foarte multe. Şi, în final, a pus dintr-ăstea, alarme, pă toate. În schimb, românii fura mîncare. Au băgat prin haine, prin sîn, prin... fura foarte mult! În Spania butelia o lăsa spaniolii jos. La scară. Punea 10 euro. Românii au aflat. Le lua banii la spanioli. Îi lua... veneau de la serviciuri, că aşa e acolo! Spaniolu’ pleacă lunea la muncă, vine luni după-amiaza, luni seara, pînă vineri. Vineri se distrează. Vineri seara, sîmbătă seara, discotecă, distracţie. Duminică se odihneşte. Cînd venea, nu mai găsea banii... găsea butelia goală! Deci, tot românii! Mulţi români care... pleacă şi pentru aşa ceva! Pentru furat, pentru... N-aş putea să zic că toţi pleacă dă neajunsuri. Mulţi pleacă să fure, zice că să realizează prin furat, dar nu să..." (M.U.) Acelaşi comportament este întîlnit şi la românii din Israel, o dovadă în plus că nu vorbim de un fenomen izolat, ci deja de o marcă identitară a românului: "De tineret se cam agaţă, dar tineretul face mai multe probleme decît unul mai în vîrstă. Se ocupă mulţi cu furatu’, cu cerşitu’, cu vagabondaju’, cu alte alea"... (A. P.) Pe lîngă calitatea de hoţi, românii plecaţi în străinătate par să se specializeze şi în înşelăciuni de tot tipul, care mai de care mai complexe, inventivitatea acestora nemaiavînd limite. Un bun exemplu, în acest sens, este cazul românilor din Madrid, care se dau drept poliţişti, reuşind să-i păcălească astfel pe cei nou-veniţi, români la rîndul lor, prin simpla cerere a actelor şi a banilor corespunzători şederii. Concluzia emigrantului e că "de la un român mă puteam aştepta la orice, (căci) românii sînt şmecheri, sînt mai deştepţi". (C.V). Cele spuse mai sus nu fac decît să întărească ceea ce, din păcate, a devenit un truism: într-un român nu poţi avea încredere, din cauza proastei faime pe care şi-a creat-o. Astfel, contrar stereotipiilor de reprezentare cu care am fost obişnuiţi, precum tolerant şi binevoitor, emigrantul român apare ca indiferent la problemele aproapelui, dotat cu un puternic sentiment de egoism şi autoconservare: "Românul aşa este, aşa este... Aicea în ţară, mai ne ajutăm, mai sîntem cum mai sîntem, da’ fiecare în afară, dacă pot să iau eu de la altul, nu altul de la mine, sau să-mi dea altcineva... nu, niciodată! Sînt foarte rar, foarte rar...." (A. P.) sau "Păi nu, nu. Am plecat cu doi colegi. Am plecat cu încă doi colegi şi... dar, în general, egoişti. Românii, egoişti". (I. O.) Lupta pentru un loc de muncă, cît mai bine plătit, reuşeşte să scoată la lumină partea cea mai puţin plăcută a fiecăruia, portretizarea făcîndu-se, de regulă, în termeni negativi: "Numai din Moldova nu am avut prieteni ş...ţ. Moldovenii sînt cei mai răi!... Nu, sînt nu răi, da’... De exemplu, lucrezi la firma asta. I-am spus unui moldovean. Moldoveanul vine, începe să vorbească la... - Cu cît lucrează? - Cu o mie! - Merg cu opt sute... Şi, deci cu ăştia nu m-am împrietenit niciodată!" (S. B.) O altă trăsătură, deloc măgulitoare a românului, o reprezintă înclinaţia spre minciună, acesta apărînd pentru cei din jur (spanioli, italieni) drept o persoană mincinoasă, în care e greu să ai încredere: "Mi-a părut rău cînd am plecat. În special cînd am plecat, că l-am minţit... că vin înapoi. M-a lăsat în concediu şi i-am zis că vin înapoi şi n-am mai venit. Bine, el a venit şi în România, aicea, după mine... A stat vreo săptămînă p-aici, da’ nu m-a mai convins. ş...ţ Da’ cînd am plecat, şi deja a zis, că nu mai primeşte nici un străin din România la muncă! Mentiroso!" (S. B.) Lenea pare a fi o altă trăsătură caracteristică nouă, românilor. Acest lucru rezultă din comparaţia pe care emigranţii o fac între sistemul românesc şi sistemul străin de lucru. Dacă la noi merge lucrul de mîntuială, accentul nefiind pus pe calitate, ci pe cantitate, altul este raportul "afară". Cauza s-ar afla, aşa cum mărturisea un locuitor din Cîmpulung Muscel, în modul de viaţă al românilor, cît şi în marea diferenţă de mentalitate: "Copiii spun, mamă, noi nu mai avem liber, că ei nu mai au, n-au distracţie cum e aici, n-au distracţie, n-au relaxare. Că aici, în România, vă spun drept, e şi relaxare multă." (M.U.) sau "Mentalitatea o schimbi repede, doamnă. Să vă spun de ce... Dacă vă spun, deci, hai să zicem, să nu exagerăm, da’ cred că două milioane de români au plecat în străinătate şi au venit cu altă mentalitate. Şi vă spun sincer că ăştia nu... chiar dacă au lucrat şi începe să lucreze aicea, ei au o mentalitate de lucru. Dacă ştii meserie, şi-ţi spune unu’: Băi, îţi dau 500 de euro. Păi, dacă mi-a spus unu’ că-mi dă 500 de euro în România aicişa, îi fac, îi ard d-aicişa pînă-n Căldeşti. Deci 10 ore pe zi, non-stop, fără să... cu pauză! E corect. Da, plăteşte-mă ca să-ţi fac. Este un lucru; ei aşa făceau - dacă te plătea, şi munceai. Îţi era ruşine să stai. Deci, cît ai fi fost de puturos, îţi era ruşine: Bă, dacă ăsta mă plăteşte, de ce să nu muncesc? R.: Şi vedeţi că au venit românii aicea şi au început să lucreze altfel, după sistemul... Bineînţeles, şi aşa se va întîmpla, vă spun sincer." (S. B.) Ca un efect de aşteptat al acestei situaţii, foarte mulţi emigranţi aleg să-şi renege adevărata origine: "Românii n-au nici un fel de valoare afară - e de-ajuns să deschizi gura, să ştie că eşti român". (C. V.) sau "Da’ am fost în alte părţi în care m-a întrebat de unde sînt. Şi tot aşa, discutau... Se spărsese o d-asta de bijuterii. Şi m-a întrebat din ce ţară sînt. Bulgaria, repede. Ş-am zis Bulgaria, n-am zis România." (S. B.) În concluzie, mărturiile emigranţilor români nu fac decît să ateste o discrepanţă în reprezentarea etnică. Motivul e simplu. Toate aceste atitudini îşi găsesc explicaţia în premisele migraţiei la muncă în străinătate: fiecare emigrant părăseşte ţara cu un singur scop, de natură pecuniară. De aici şi tipul de reprezentare pe care, voit sau nu, şi-o asumă: cea de hoţ, de cerşetor, de şarlatan şi de om indiferent la suferinţele celorlalţi.

Mai multe