Despre muncă și sufletul omului

De fiecare dată cînd mă gîndesc la muncă, în calitatea mea de economist, îi văd două fețe. Este vorba despre dorința omului de a trăi mai bine și mai mult, de  a beneficia, prin muncă, de protecție și speranță, dar și despre cealaltă față, cea a relației omului cu unealta pe care o inventează și care mereu îi poate juca feste. Pentru că progresul uman, mersul nostru înainte s-au realizat prin muncă folosind unelte din ce în ce mai sofisticate. În raport cu aceste unelte ne definim munca, viața și mersul înainte. Uneori, invențiile noastre au contribuit din plin la un nivel de trai ridicat, numai că plata pentru asta a fost alteori destul de grea. În contactul cu munca și cu unealta ne definim și aici trebuie să ne păstrăm dimensiunea umană, sufletul de oameni. Acesta este marele examen pe care omul trebuie să-l treacă și pe viitor. Pentru că nu este de ajuns să inventăm unelte perfecționate. Ele trebuie să fie mereu în mîna unui om evoluat, a unui om superior, care înțelege exact la ce folosesc și care sînt limitele folosinței uneltei. Mesajul este că omul trebuie să rămînă om, iar unealta sa trebuie să rămînă o simplă unealtă. 

Dimensiunea etică a muncii în raport cu uneltele folosite este frumos surprinsă într-o capodoperă a filmului mut. De fiecare dată cînd mă gîndesc la muncă și la muncitor, îmi amintesc filmul lui Charlie Chaplin Timpuri noi (1936). Dincolo de hazul nesfîrșit degajat de jocul actoricesc al lui Chaplin, întreg filmul este o satiră la adresa unei lumi considerate a fi nouă (capitalismul american interbelic), dar din care personajul principal nu înțelege nimic. Vagabondul nostru este la un moment dat angajatul unei fabrici care se vrea a fi automatizată. De fapt, automatizarea din epocă nu însemna decît o infinită bătaie de joc la adresa celui care muncea acolo în mod direct, a muncitorului. Personajul nostru nu poate ține ritmul cu o bandă de producție a cărei viteză putea fi reglată de către supraveghetor printr-o simplă bătaie din palme. Piesele treceau prea repede prin fața muncitorului și nimeni nu ar fi putut ține ritmul despre care vorbeam. La un moment dat, în toiul muncii o muscă îi dă ocol și nici măcar nu are timp pentru a se apăra de ea. Totul este viteză și supunere a muncitorului în fața mașinii. Este alienare multă în acest film. Pentru că tehnologiile nu-l lasă nici măcar să fumeze o țigară. Totul este mecanizat și automatizat sau așa se vrea. Numai că omul, ființă vie, cu suflet, în contactul cu aceste mașini nu face față și se îmbolnăvește. Timpuri noi este despre muncă, dar nu numai despre muncă. Este un film frumos despre dragoste și despre căutarea fericirii într-o lume indecentă și prost croită. Și cum să fie corect croită o asemenea lume dacă totul este standardizare, nivelare și distrugerea personalității umane? Omul nu mai este nicăieri, acesta este mesajul unui film pe care l-am văzut în copilărie, nu l-am înțeles atunci și pe care îl văd acum periodic, avînd alte înțelesuri. Un liberal ar fi considerat atunci și acum acest film ca fiind ușor anticapitalist. Numai că nu doar despre capitalism se vorbește acolo, ci și despre om, despre universul ființei umane. Este o mare problemă a eticii muncii și a traiului uman în raport cu mașina. Timpuri noi vorbește și despre această bătălie a omului pentru a rămîne om în raport cu timpurile și cu uneltele din jurul său. Cine este sclavul, ne putem întreba acum. Cine muncește mai mult? Omul sau mașinile? Nu cumva omul este sclavul mașinii? Nu cumva mașina este adevărata regină și personajul principal al unei lumi care se dorește a fi a oamenilor? 

Cealaltă față a muncii pe care o vedem în filmul despre tocmai vorbeam este un boom economic fără precedent al celei mai puternice națiuni a lumii, SUA. Vom reveni la întrebările de mai sus spunînd că, dincolo de film, realitatea americană era una deosebită, totuși. SUA deveniseră cea mai mare putere economică a lumii, iar industria americană, așa cum o descria Chaplin, era în fruntea lumii. După Primul Război Mondial, economia americană trecuse la o creștere de lungă durată. Era vorba despre o expansiune a unui mod de a fi. Un stil de viață nou își făcea loc, iar nivelul de trai se afla la cote superioare în raport cu orice altă țară a lumii. Atunci a apărut conceptul de clasă de mijloc. Mulți dintre colegii personajului principal, din fabrica descrisă de Chaplin, trăiau visul american al prosperității. Adică pentru prima dată în istoria lumii se vorbea acolo despre o casă, o mașină și un concediu anual pentru fiecare familie. Pentru prima dată o națiune își propunea, prin intermediul liderilor săi, să lupte împotriva sărăciei și s-o abolească. Era un nivel de trai fără precedent în istorie. Necunoscut vreodată de către alt stat pînă atunci. În epocă, dotarea cu electrocasnice, autoturisme și alte utilități se afla la cote inimaginabile (https://pdfcoffee.com/statele-unite-in-perioada-interbelica-pdf-free.html). Henry Ford a fost unul dintre zeii Americii acelui timp. Iată o descriere scurtă a dimensiunilor afacerii sale cu automobile populare: „Cînd, în 1903, Henry Ford și-a deschis afacerea de la Detroit, tot ce-și dorea era să producă și să vîndă mașini. Și timp de 19 ani a vîndut numai un singur fel de mașină: cunoscutul Model T. Dar într-un număr impresionant: 15.500.000, jumătate din producția mondială. Linia sa de asamblare, de-a dreptul revoluționară, i-a permis să vîndă mașinile la un preț la care putea să aibă acces o familie americană cu venituri medii. Celebrul constructor de automobile a reușit performanța de a dubla salariile muncitorilor simultan cu reducerea orelor de lucru. Ceea ce pînă atunci era doar o jucărie pentru capriciile celor bogați a devenit, grație lui Henry Ford, o necesitate a vieții cotidiene, fericind lumea cu autostrăzi, stații de benzină și ambuteiaje” (https://carriere.ro/news/33/72/Henry-Ford-De-la-mecanic-la-unul-dintre-cei-mai-boga-i-oameni-din-toate-timpurile.php).

În contemporaneitate, ne aflăm sub zodia aceleiași dileme. Este nevoie în continuare de unealtă în procesul muncii, numai că este nevoie ca omul, în procesul muncii, să nu-și părăsească dimensiunea umanității. Nici timpurile de azi nu sînt mai comode. Dacă Chaplin ar fi trăit în epoca telefonului mobil și a calculatorului, în mod sigur ar fi făcut un film în care oamenii sînt subjugați de tehnologie și viața le este schimbată radical în rău. Ne putem imagina un asemenea scenariu? Dacă vom privi cu atenție în jurul nostru îi vedem elementele de bază la fiecare colț de stradă. Ecartul dintre civilizație și cultură pare acum și mai mare, pentru că este și mai vizibil, tehnologiile fiind mult mai performante. Lucian Boia vorbește despre lumea invențiilor ca fiind una a unei logici noi, dominate de neprevăzut: „Odată cu invențiile intrăm însă într-o logică nouă, dominată de neprevăzut. O idee este doar o idee. Cum are să funcționeze ea odată prinsă în angrenajul social, nimeni nu poate prevedea cu adevărat, construim fără încetare cea mai bună dintre lumi, cu riscul de a nimeri peste cea mai rea” (Lucian Boia, Două secole de mitologie națională, Editura Humanitas, București, 2017, pp. 7-8). 

Cert este că lumea viitorului va fi una în care muncitorul, în sensul accepțiunii clasice a ocupației, adică de om care muncește direct, cu unealta în mînă, nu va mai exista. Partidele muncitorești și socialiste vor rămîne fără adepți. Munca fizică, sclavia în sensul descris de Chaplin, a dispărut deja. Dar asta nu înseamnă că nu ne paște o altfel de sclavie. Roboții vor face munca grea în locul nostru. Omul viitorului va fi o ființă capabilă să înțeleagă procese complexe și să opereze cu algoritmi complecși. Chiar dacă țintele vor fi aceleași, o viață mai bună și mai lungă, modalitatea de atingere a lor va fi alta. Boia ne ajută să ne definim în raport cu finalitățile vieții noastre trecute și prezente: „În fond, spre ce năzuim? Spre două mari țeluri: ființă fragilă, pîndită de moarte, împresurată de neant, omul are nevoie mai presus de orice de protecție și de speranță. Toate alcătuirile umane, efective sau imaginare, își propun să rezolve cît mai eficient această dublă necesitate” (Lucian Boia, Două secole de mitologie națională, Editura Humanitas, București, 2017, p. 8). Și da, credem că enormele întrebări de ordin etic legate de folosința noilor tehnologii și a Inteligenței Artificiale vor fi rezolvate. Le-am enunțat și noi la începutul acestor rînduri și ele pot fi chiar mai multe (vezi, de exemplu,  Günther Anders, Obsolescența omului, vol. I, Despre suflet în epoca celei de-a doua revoluții industriale, vol. II, Despre distrugerea vieții în epoca celei de-a treia revoluții industriale, Editura Tact, Cluj). 

Mai credem că omul își va păstra farmecul de ființă vie, unică și irepetabilă în natură. Așa cum am rezolvat în istoria noastră contactul cu ziarul, cu televizorul, cu robotizarea și linia automată, tot așa vom rezolva în favoarea noastră și contactul cu lumea nouă a Inteligenței Artificiale care ni se deschide. Contactul cu munca s-a flexibilizat deja foarte mult și procesul se va intensifica. Dacă altădată omul muncea timp de șapte zile pe săptămînă, cîte 10-12 ore pe zi, azi muncește deja timp de cinci zile pe săptămînă, cu opt ore pe zi. În numai cîteva generații saltul a fost enorm, în favoarea ființei umane. Azi se vorbește deja despre o săptămînă de lucru de patru zile (https://www.digi24.ro/stiri/externe/prima-tara-care-introduce-saptamana-de-munca-de-4-zile-angajatii-vor-primi-aceleasi-salarii-dar-vor-lucra-mai-putin-2652853) și despre munca de acasă. Delocalizarea muncii este un proces în desfășurare. Cozile cu oameni în mașini care se bulucesc dimineața spre birourile marilor firme vor dispărea. Viața noastră se va schimba. Depinde de noi să gestionăm în favoarea sufletului nostru această schimbare. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.