Despre meteahna comparaţiei

Nu știu alții cum sînt, dar pe vremea cînd eram eu la școală, să-ți compari copiii era un fel de sport. Cine ia premiu, cine cît a luat la matematică – toate astea erau subiecte făcute să zgîlțîie liniștea clasei și a familiilor, și să tulbure ceva din stima de sine a celor care nu luaseră ce ar fi vrut să ia. Din fericire, ai mei m-au scutit de sportul ăsta. Ce e drept, nu aveau ei chiar un cal de curse pe mînă, dar mă descurcam bine la școală, îmi plăcea să citesc și eram foarte creativă, lucruri frumoase de altfel, dar care nu te calificau în cursa pentru cine ține cel mai bine minte lecțiile învățate pe de rost.

Au trecut anii și comparațiile s-au mutat la alt nivel, și iarăși simt că nu mă calific la nivelul așteptat. Poate în special pentru că locuiesc în străinătate, standardul e și mai ridicat. Mă întîlnesc pe la colțuri de stradă cu diverse cunoștințe, oameni care nu m-au văzut mult timp, dar care nu vor să piardă vremea – la o adică, trebuie să recuperăm toți anii din urmă –, așa că-mi aplică din scurt un chestionar concret ca să poată conclu-ziona rapid cam cît de departe am ajuns în viață. Eu bifez căsuțele din chestionar cu oarecare stînjeneală – și cu o doză de iritare, recunosc – și la final răsuflă toată lumea ușurată, eu că am scăpat și ei că n-am sărit calul, am ieșit bine, dar nu am bifat încă suficiente încît să prezint un pericol de descalificare a propriilor progenituri.

Chestionarele vin de obicei la pachet și cu sfaturi și rețete concrete. Și trebuie să recunosc că momentele de genul acesta – deși nu sînt chiar rare și deși se întîmplă de tare multă vreme – nu încetează să mă uimească. E halucinant cum atît de multă lume e dezorientată și dezamăgită în România, însă cînd vine vorba de sfaturi de viață, există armate întregi de specialiști deghizați în mamele fostelor colege și în diverse cunoștințe.

Vă rog să nu-mi spuneți că sînt singura care trece prin astfel de momente și că dumneavoastră nu vi se întîmplă așa ceva. Discutînd cu mai multe persoane despre acest fenomen, toată lumea a recunoscut descrierea, însă toți au ținut să sublinieze că știu mai mult de la alții, ei nu compară și nu sînt comparați. Din păcate, cealaltă față a acestor grile cu răspuns e o nevoie acută de a cosmetiza orice pare că ar putea lăsa o impresie negativă. Astfel, oamenii depun efort să lase o impresie plăcută și își împărtășesc cu generozitate – și oarecare exagerare – succesele proprii, însă cînd vine vorba de nereușite, se aleg cuvintele potrivite pentru a masca așa cum trebuie. În 2018 trăim încă vremurile în care să lași impresie bună nu strică și ține de o mîndrie care nu e de negociat sau de lăsat în voia sorții.

Meteahna comparației nu e rezervată doar subiectului copiilor deveniți sau nu adulți, ci e patologică și, pentru mine, e definitorie pentru societatea românească. Comparația și cosmetizările sînt prezente pretutindeni și se reflectă în tot soiul de situații. Mulți români ar face orice ca să lase impresia unei vieți pline de succes și, pentru unii, asta implică niște cheltuieli majore. Să ai un stil de viață mult peste ce îți poți permite de fapt e un fel o datorie. Astfel, nu e ieșit din comun să cheltuiești pînă și ultimul ban pe o nuntă cu ștaif, să îți cumperi o mașină la care plătești mult și bine sau să abuzezi cardul de credit că să-ți cumperi haine de care nu ai nevoie, dar lasă impresia corespunzătoare. Să fii cineva demn de luat în calcul e, per total, o investiție care merită să fie făcută și există ceva și absurd, și înduioșător legat de asta.

Excesele de sărbători pot și ele exemplifica nevoia societății românești de a și arată puterea de cumpărare. Excesul festiv e un fel de monedă de schimb social la care mulți nu fac rabat. Dar acesta e doar un aspect, ce e mai sufocant e portretul omului realizat, cel standard, care implică o listă de realizări nemateriale. Aceasta e imaginea individului fără chip și fără nuanțe contextuale. El e omul așezat la casa lui, cu mașina lui și cu copiii lui, care are serviciu și deci e adult în toată regula. Și dacă descrierea nu ți se potrivește – și nu ni se potrivește multora – trezești motive de suspiciune și poate chiar de milă, și presupuneri și păreri legate de ce n-a mers, ce a ieșit prost, ce indicii existau încă din copilărie sau care a fost punctul din care ai început să nu mai iei premii și să mergi la vale. Pe scurt, cine nu ilustrează standardul, ilustrează inadecvarea, cu toate că standardul nu e rețeta unică și adeseori nu are nimic de-a face cu fericirea și cu împlinirea la nivel individual. Totuși, atingerea standardului este echivalată cu ceva din esența individului și cu valoarea sa ca om, și deci să nu corespunzi înseamnă să nu ai stofa morală corespunzătoare. În mod curios, în contextul acesta, personalitatea, altruismul, generozitatea, coloana vertebrală și altele care nu țin de statut și nici nu au patru roți devin secundare.

Nu știu cîți din cei care luau premii și note bune la matematică au ajuns să fie personificarea acestui model ideal de adult, dar m-aș putea interesa. Ce știu e că viața are întorsăturile și surprizele ei, că multe realizări țin de noroc și că să trăiești după un plan fix e o aspirație nerealistă. Iar comparația ca atitudine socială este de fapt foarte păguboasă, atît la nivel individual, cît și la nivel de coeziune socială. Comparația creează în primul rînd neîncredere și formulează viața ca pe un concurs cu ținte fixe în care unii pierd și alții cîștigă, iar competiția cu o rețetă a succesului și cu reușitele celorlalți nu se sfîrșește de fapt niciodată, dar aduce în schimb o doză de nefericire constantă.

Cine se compară mereu trăiește cu o amenințare invizibilă, e mai suspicios, judecă și se așteaptă să fie judecat la rîndul său, și e mai puțin dispus să ceară ajutor sau să admită un eșec. Comparația e prietenă cu rușinea, și de aici apare nevoia constantă de cosmetizare a realității și de a prezenta adevăruri selective. În totalitatea lor, experiențele noastre umane sînt similare, însă cine ar fi dispus să admită că are nevoie de sprijin dacă are mereu sentimentul că ceilalți abia așteaptă să i-o ia înainte? În esență, comparația afectează și felul cum îi vedem pe cei din jur, dar și felul cum ne percep ei pe noi în contextul social, și e un joc în care toată lumea are de pierdut.

De fapt, să ne comparăm între noi înseamnă să ne tragem în jos unii pe alții, pentru că, prin definiție, comparația e reducționistă. Ea nu ține de empatie și nu ia niciodată în calcul circumstanțele de viață individuale și acele lucruri care fac experiența de viață a fiecăruia unică. Și ce e și mai toxic e că cei crescuți astfel devin adulți nesiguri, care simt că, deși ating ținte, nu sînt niciodată împliniți. Ei sînt cei dezamăgiți că în viața reală nu se dau premii pentru lecțiile învățate pe de rost, dar continuă să mențină jocul aparențelor și, la rîndul lor, își vor pasa generației următoare toate nesiguranțele proprii.

Eu cred că am fi mai cîștigați ca societate dacă ne-am trăi deschis adevărurile personale și dacă nu ne-ar fi teamă să vorbim deschis despre frici și eșecuri, și am înlocui judecățile de valoare cu încrederea că cei din jur sînt plasa noastră de siguranță. Oare cît puternici am fi împreună dacă am lăsa deoparte comparațiile și ne-am întreba unii pe alții cum vedem viața cu adevărat? Cum ar fi dacă ne-am putea povesti deschis alegerile și experiențele de viață și am primi la schimb empatie și ceva din experiențele celorlalți? Mă gîndesc că, dacă n-am mai fi atît de preocupați să menținem aparențele sociale, am rîde mai mult, am avea mai mulți bani pentru lucrurile care chiar contează pentru noi și poate că ne-am sprijini mai mult unii pe alții. Eu vă spun sincer că nu am nici casă, nici mașină, și în forul meu interior nu bifez la căsuțele standardului împlinirii universale. Dar cu ce mă laud e că am învățat cîteva lucruri despre perseverență și curaj, și despre îndrăzneala de a-mi trăi viața în termeni proprii. 

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă.

Foto: Lucian Muntean