Despre (meta)principii

În principiu, toată lumea se pricepe la politică şi toată lumea are cel puţin un principiu. Mă întreb dacă cele două, politica şi principiile, se intersectează cumva, lucru care nu constituie însă tema articolului de faţă. Pot spune doar că, folosind principiile logicii, putem afirma că şi în politică există un principiu: „nici un politician nu are nici un principiu“. Aceasta este o afirmaţie paradoxală întrucît, dacă nu facem distincţia între principii şi metaprincipii (principii despre principii), vom cădea într-un paradox logic în care avem parte de o circularitate vicioasă: A spune că nu există nici un principiu este tot un principiu, deci această afirmaţie se contrazice pe sine.

Problema este ce se întîmplă acolo unde avem principii, ce sînt acestea şi ce exprimă ele? Mă voi limita la a vorbi despre principii în filozofie, ştiinţă şi societate. În toate aceste domenii se vorbeşte despre principii ca despre legile fundamentale care explică cum funcţionează domeniul respectiv. Astfel, principiile sînt condiţiile fundamentale de inteligibilitate a lumii. O lume fără principii este o lume opacă conceptual; este o lume fără predictibilitate şi fără sens. Dar ce ne oferă principiile? Acestea ne dau posibilitatea de a înţelege lumea; ele asigură transparenţa raţională a domeniului respectiv. Spre exemplu, principiul suprem al lui Leibniz este „nihil sine ratione“ (totul are o cauză). Se explică astfel lumea din punct de vedere metafizic, pornindu-se de la această lege raţională conform căreia totul are o explicaţie cauzală. Ştiinţa, de asemenea, are şi ea principii, precum principiul al doilea al termodinamicii, care explică condiţiile în care energia termică se transformă în energie mecanică. Cu privire la societate, avem de exemplu un principiu fundamental de organizare a oricărei societăţi democratice: principiul separării puterilor în stat.

Diferenţa fundamentală dintre principiile filozofiei şi ale ştiinţei, pe de o parte, şi cele ale societăţii, pe de altă parte, este că în primul caz avem parte de principii descriptive, în timp ce în al doilea caz avem parte de principii normative. Primele ne spun cum este lumea, ultimele cum ar trebui să fie. Ambele o fac însă inteligibilă.

Inteligibilitatea lumii este legată de predictibilitatea ei. O lume inteligibilă este o lume pe care o înţelegi, este o lume în care lucrurile evoluează după anumite legi. Principiul este simplificator şi unificator. El dă sens lucrurilor. Cînd lumea are parte de principii, ea evoluează predictibil. Nu te aştepţi ca lucrurile să „cadă“ în sus, după cum nu te aştepţi ca cineva care semnalizează la dreapta, să vireze la stînga. Aceasta este buna ordine a lumii, ordine ce o face predictibilă. O lume impredictibilă este o lume opacă raţional, este o lume pe care nu o înţelegi. Spre exemplu, dacă într-o relaţie lucrurile evoluează impredictibil, te simţi străin şi încerci să ieşi din ea. Pe de altă parte, o ordine strictă o face plictisitoare, de vreme ce cam ştii cum vor evolua lucrurile şi-ţi pierzi interesul în a descoperi „noul“, care nu mai este de găsit acolo. Buna măsură aici ar fi poate un raport potrivit între o predictibilitate la nivelul traseului şi o impredictibilitate la nivelul modului în care acesta este parcurs. Ştiai că veţi merge la film, dar nu te aşteptai să vină să te ia cu elicopterul.

Dacă însă într-o relaţie mai e poate nevoie de un strop de impredictibilitate, la nivel social este de o mie de ori preferabilă o societate plictisitoare, dar predictibilă, uneia „vii“, dar impredictibile. Să luăm în considerare condusul unei maşini. Dacă în trafic nu-ţi semnalizezi din timp mişcările, lucrurile pot lua o întorsătură dramatică, ducînd chiar la accident. Condusul este poate cel mai bun exemplu în acest sens, întrucît îmi pare că acolo raţionalitatea noastră este minimală. În lumea noastră, instinctele par să pună mîna pe volan şi devenim nişte fiare dominate de pasiuni psihanalizabile. Ştiu persoane, de altfel cît se poate de raţionale, cu maşini scumpe şi potente, care nu semnalizează decît în ultimul moment, spunînd că fac economie la bec. E o chestiune de principii, ăsta e principiul lor: îmi iau maşină de zeci de mii de euro, dar salvez doi euro. E drept, nu ai cum să te plictiseşti aşa, la fiecare pas avînd parte de ceva nou: o maşină care circulă pe contrasens, o alta parcată în mijlocul intersecţiei sau pur şi simplu una care îţi taie calea fără să fi semnalizat în prealabil. Că doar făcea economie la bec...

Existenţa unui principiu în viaţa socială nu garantează că acesta este şi în ordine. Spre exemplu, un principiu precum „eu nu fur de la vecini“ ne arată că avem de-a face cu un infractor, e drept, unul principial. În cazul principiilor descriptive, a celor care explică evoluţia universului, problema e alta, ele fiind dincolo de bine şi de rău.

Problema lor este dacă sînt cu adevărat „descriptive“, adică nu dacă sînt bune sau rele, ci dacă sînt adevărate, dacă descriu adecvat starea de fapt. Principiul gravitaţiei universale ar trebui să se aplice peste tot. Dacă găsim o instanţă unde acesta nu e valabil, spunem că este incorect şi revizuim teoria care îl cuprinde, în aşa fel încît să dăm seama de acea instanţă tot printr-un principiu explicativ mai cuprinzător.

Tindem, de pildă, să credem că lumea naturală este guvernată de ordine şi să-i dăm dreptate lui Galilei cu al lui (meta)principiu: cartea naturii e scrisă în limbaj matematic. Problema este dacă această inteligibilitate matematică a lumii este dată de o stare de fapt, adică dacă lumea are cu adevărat o structură matematică sau dacă matematica este doar o proiecţie a minţii noastre prin care noi ordonăm raţional, cu ajutorul matematicii, fenomenele lumii noastre. Este matematica invenţie sau descoperire? La nivelul principiilor, problema devine, în mod general, dacă acestea sînt descoperite sau inventate.

O altă problemă interesantă este dacă, indiferent de natura lor, principiile sînt înnăscute sau construite mental. Unele experimente cognitive recente sugerează că noi şi alte vieţuitoare ne naştem cu nişte abilităţi cognitive fundamentale, prin care sîntem capabili să procesăm operaţii aritmetice simple de genul 1+1=2. Acest principiu este controversat şi lui i se opune, spre exemplu, principiul constructibilităţii, conform căruia matematica este văzută drept un construct social. Ideea de bază aici este că noi învăţăm matematica ca pe un limbaj, rolul acesteia fiind de a ne orienta mai bine la mediul social în care trăim.

La fel şi la nea Gheorghe, capacitatea acestuia de a avea un principiu de viaţă, să zicem, acela de a răspunde cu aceeaşi măsură, este înnăscută sau dobîndită prin învăţare? Întrebarea este relevantă cu privire la metaetică, arătîndu-ne care este statutul principiilor etice.

Oricum, nu se poate vorbi de filozofie, ştiinţă sau etică fără principii. Filozofia, chiar şi în accepţia ei vulgară de „filozofie de viaţă“, tot presupune aderenţa la cîteva principii. Ele ne dau punctul de plecare al oricărui demers raţional de înţelegere a lumii. Fie că spui „filozofia mea de viaţă este să nu ucid fiinţe nevinovate“, fie că spui că ai un principiu în virtutea căruia nu ucizi fiinţe nevinovate, e acelaşi lucru. De fapt, orice ştiinţă, în sensul larg al cuvîntului, presupune existenţa unor principii. Aşa cum spuneam, ele explică lumea, făcînd-o inteligibilă şi predictibilă. La nivel social, ele sînt plictisitoare, dar sănătoase. Fără ele nu putem avea o bună organizare a societăţii, o bună convieţuire cu semenii noştri. Sănătatea socială constă în a avea principii adecvate şi respectate. Principiile pot să fie norme etice implicite de convieţuire, fie norme legi juridice explicite, legiferate ca atare. În ambele cazuri, avem parte de principii normative, care pun ordine în societate. Principial vorbind, poate cel mai subversiv fapt este corupţia, existenţa ei pervertind buna funcţionare a celorlalte principii sau chiar anihilîndu-le complet. Vorba lui Caragiale: „Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!“

Sorin Costreie este lector dr. Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.