Despre inadecvare

Vă amintiți scena aceea – un loc comun în multe filme SF – în care personajul își dă seama, datorită unor detalii la început imperceptibile, că nu a nimerit pe planeta „lui“, în „realitatea“ unde dorea să se întoarcă, deși aceasta îi seamănă enorm? Senzația aceea, insidioasă, de inadecvare, care se strecoară mai întîi în subconștientul eroului, prin detalii aparent benigne, pentru a se instaura, în cele din urmă, ca o adevărată axă tematică a unui coșmar? E, într-adevăr, tema unui coșmar: crezi că ești acasă, la tine, la locul tău („menit din cer…“, vorba poetului, unde pînă și „Hyperion se-ntoarse“), dar de fapt ești în cu totul altă parte, unde nimic nu e confortabil, nu e „acasa ta“, și de unde nu mai poți pleca înapoi. Te-ai trezit într-un univers paralel, ești victima unui demiurg diabolic sau a fizicii post-einsteiniene indiferente la figura umană…? Sînt convinsă că toți ați citit/văzut sau experimentat măcar o dată un asemenea tip de coșmar. Și că ați ieșit din el cum se iese, în lumea noastră, din orice coșmar: închizi cartea, se termină (cu bine) filmul, te trezești din somn și bei un pahar cu apă. Gata. Inadecvarea a trecut, slavă Domnului! (și universului nostru euclidian, mă grăbesc să adaug, bătînd în lemn…).

Dar dacă nu trece? Dacă nu te poți trezi din coșmar și constați că nu e un coșmar, ci realitatea, sfînta realitate – în care nu îți mai afli locul? Dar din care, de fapt, nu (mai) poți pleca. Pe care ai căutat să o aperi de rele, să o construiești urmîndu-ți principiile, alături de alții – și ceea ce vezi îți spune că ești pe cale să eșuezi, dacă nu ai eșuat, deja, cumva (și nu ți-ai dat seama)?

Da, despre învățămînt vorbim, iar semnatara acestor rînduri predă literatura română de mai mulți ani (comuniști, de tranziție, postcomuniști) decît i-au rămas pînă la pensie. Sînt, de la absolvire, adică din 1986 încoace, „cu cartea de muncă la același angajator“ (ministerul sfintei educațiuni naționale, cînd nu și al la fel de sfintei cercetări științifice). Indiferent pe unde mi-am exercitat meseria, am fost mereu convinsă că ea mi se potrivește: că sînt o profesoară bună, că îmi reușește ceea ce trebuie să îi reușească oricărui profesor bun. Dar, tot mai adesea în ultimii ani, mi-e dat să trăiesc scene, momente, episoade care îmi dau o acută senzație de inadecvare: ca și cum, în meseria mea „de-o viață“, s-ar schimba insidios ceva esențial, ceva ce nu pot repara eu însămi cu competențele mele profesionale (uneori, nici nu pot conceptualiza, cel puțin pe moment). Deși – ca orice profesor – m-am exersat în tot felul de practici „reparatorii“, destinate a-mi salva sau reconstrui interior elevii: de la „lectura ca leac și ca evadare“ (pentru fetițele de la orfelinatul din Gherla) la „cum să descoperi că poezia lui Eminescu e cool“ (pentru studenți scăpați din ghearele comentariilor dictate de profesoare). De cîte ori un asemenea exercițiu îmi reușea, mă cuprindea nu bucuria, ci un soi de liniște interioară: e bine, îmi zicea o voce mică din mine, ești acolo unde trebuie să fii. Ești bună de profesor și ești tocmai profesor, omul potrivit la locul potrivit, e bine. Cum altfel?

Ei bine, cred că încep să văd – să simt, pe proprie piele, pe proprie inimă – că se schimbă ceva, în locul unde mă „aflu“, în „locul meu“, și sînt pe cale să devin „omul nepotrivit la locul potrivit“. Sau invers. În fine – că nu mă mai potrivesc „locului“ care mi-a fost, timp de (aproape) o viață, meserie, profesie, vocație, acasă, pasiune, hobby, evadare. „Școala“, în general. Universitatea, din 1990 încoace.

Exemple? Aș putea pleca de la niște observații recente, cu miză principială: cum ar putea să fie „locul“ acesta potrivit și pentru mine (care nu doar că știu acorda subiectul cu predicatul, dar știu să și explic de ce e asta obligatoriu în limbile indo-europene…), și pentru un agramat care îmi e superior absolut (ministru al zisei naționale educațiuni)? Cum ar putea să fie această școală, în general vorbind, „locul meu potrivit“ – și, totodată, „locul potrivit“ al unor profesori care vînd diplome, examene și lucrări, impenitenți, de nu chiar protejați de sistem? Aș fi tentată să dau deoparte grijile, invocînd un moment prost al tranzițiunii noastre de-acum.

Am și alte asemenea scene de gen, tot mai multe, prea multe pentru a nu-mi submina sentimentul de normalitate, cîștigat într-o viață de „meserie“. Dau, ca orice profesor, consultații, conform unui program afișat pe ușa biroului; în principiu, ar trebui să vină, într-un asemenea program, studenții care lucrează sub îndrumarea mea (lucrări de semestru, lucrări de licență, de master, de doctorat) și studenții care, urmînd cursurile predate de mine, au întrebări să-mi pună despre ceea ce eu am predat și ei nu au înțeles. Așa se și întîmplă. Doar că numărul celor care vin la consultații căutînd să negocieze cu mine o notă de trecere dinainte de examen (leitmotivul sună cam așa: „Ce să vă fac ca să mă treceți la examen?“) e tot mai mare, procentual vorbind, în raport cu ceilalți. Îi socotesc aici, desigur, pe toți cei care mă caută la birou ca să îmi propună transformarea prestației lor la un examen într-o negustorie, care vin să mă întrebe așadar de preț („Toți avem un preț“, mă încuraja mai an o mămică îngrijorată de viitorul odraslei sale), nu de bibliografie. Așa că, la capătul programului de consultații, ajung să mă întreb ce fac eu acolo, de fapt: lupt cu hidra corupției sau explic de ce a scris Gherea cum a scris despre poezia lui Eminescu (de pildă)? Și nu, nu mai dau consultații fără să am măcar un doctorand alături de mine în birou; de martor, pentru că nu se știe niciodată. Sau – se știe: studentul sau părintele lui, cu priviri piezișe, întrebîndu mă cînd ar putea să discute cu mine „între patru ochi“, eu asigurîndu-i că nimic din ceea ce au a mă întreba nu e de ascuns asistentului meu… ei plecînd, eventual cu un acuzator „Deci nu vreți să discutăm, doamna profesoară! Nu vreți să ne înțelegem…“ Au dreptate, nu vreau. Dar rămîn cu senzația că sau eu, sau ei – careva din noi am greșit planeta, contextul, „locul“. O viață i-am considerat pe acest gen de oameni nepotriviți în locul unde eu îmi fac meseria. Dar, oare, în cele din urmă, nu am devenit eu însămi nepotrivită, iar ei – mai adaptați unui nou context, unei alte lumi…? Ce cred despre mine, oare, studenții care pot negocia cu alți profesori, colegi de-ai mei (indiferent de la care universitate la fel de meritorie a țărișoarei)? Ce cred despre mine, oare, colegii mei care sînt dispuși să negocieze și negociază prețuri și cote cu studenții lor? Îndrăznesc să ridic întrebarea aceasta la un nivel mai larg de generalitate, pentru că știu cum se poate uita la mine colegul pe care l am prins că a coordonat o lucrare plagiată masiv după… o carte de specialitate semnată de mine (e o carte veche, nu se găsește pe net, mașinile antiplagiat pot dormi liniștite). Nu și-a cerut scuze nici măcar pentru posibila, neverosimila lui neatenție: m a admonestat superior pentru orgoliul meu de a refuza să mă bucur că, măcar, mă mai citește astfel cineva. Cum pot eu să fiu „potrivită“ aceluiași loc – de cultură, de spiritualitate sau, pur și simplu, aceluiași loc de muncă – cu care se potrivesc asemenea viziuni despre probitatea academică și despre proprietatea intelectuală? Unde e, eventual, și cum arată gardul care ne desparte? Există, măcar, un asemenea gard? Și, vai, unde sînt vremurile în care aș fi zis că atare lucruri nu mi se pot întîmpla mie, că ele aparțin unor filme diferite de cel în care, fericită și împăcată, joc eu, îmi joc viața și principiile și meseria străveche.

Ceva se întîmplă, discret și profund, osia lumii mele pare a se răsuci de pe axa pe care stătea de veacuri, și poate că am și trecut de punctul de no return, numai eu mă amăgesc, pe insula mea, înconjurată de cei puțini care, ca mine, nu mint și nu fură și își fac meseria (pe bani puțini). Sînt într-o bulă securizată, care se poate sparge în orice moment, sub presiunea noilor principii, ale unei lumi noi, violente, negînditoare și dezlănțuite. 

Ioana Bot e profesor de literatură română la Universitatea „Babeș-Bolyai“.