Despre (i)moralitatea datoriei publice - Nu toate datoriile sînt la fel. Contează cine le face, pentru ce anume și cine le plătește.

13 decembrie 2023   Tema săptămînii

Cine a făcut datoria publică?

Răspunsul este simplu: guvernele noastre succesive. Datoriile private îi privesc în primul rînd pe cei care le fac și în al doilea rînd pe cei care le acordă creditul respectiv. Datoria făcută de vecinul de la etajul trei îi privește doar pe el și pe banca lui. De asemenea, este strict problema lui dacă s-a îndatorat pentru a investi într-un apartament pe care să-l dea în chirie, într-un automobil cu care să facă taximetrie, într-un curs de calificare într-un domeniu mai bine plătit sau, dimpotrivă, pentru a-i cheltui pe petreceri, vacanțe sau automobile de făcut în ciudă vecinilor.

Spre deosebire de datoriile private, datoria publică – adică cea făcută de Guvern – îi privește pe toți cetățenii-contribuabili. Pe cei de acum, care au drept de vot, dar și pe cei din viitor, ceea ce este mult mai discutabil din punct de vedere moral. Cei de-acum poate că sînt de acord cu datoria publică, din moment ce au votat pentru partidele care le-au promis „chestii gratis”. Problema este că nimic nu este gratis în bunurile și serviciile furnizate de stat: ele sînt finanțate prin impozite (amintite eventual în șoaptă, cu sugestia că vor fi plătite de alții), care sînt mereu depășite de cheltuielile publice. Diferența dintre acestea se numește deficit bugetar. Iar deficitele bugetare se acumulează în timp sub forma datoriei publice.

În prezent, datoria publică se ridică la aproximativ 50% echivalent PIB, adică 8.000 de euro pe fiecare român în parte. Ea a fost acumulată de toate guvernele noastre succesive. Pentru că fiecare guvern de după 1990 a avut deficit bugetar. De fapt, situația este mult mai gravă dacă ținem cont și de datoria publică implicită aferentă sistemului de pensii, adică valoarea tuturor pensiilor promise actualilor și viitorilor pensionari: acestea reprezintă și ele viitoare impozite, taxe, contribuții sau cum vor pofti politicienii să le numească. Datoria publică implicită aferentă sistemului public de pensii este echivalentă cu 267% din PIB, conform unor estimări făcute de CFA Society Romania.

Pentru ce s-a făcut datoria publică?

Pentru a finanța (parțial) cheltuielile publice. Deci evaluarea moralității datoriei publice este inseparabilă de evaluarea moralității, a eficienței sau măcar a decenței cheltuielilor publice. Iar acest test nu este trecut de statul român, de Guvernul și politicienii săi. Cea mai mare parte a cheltuielilor este alocată pentru nevoile curente (reale sau fictive) și o parte foarte mică este orientată către viitor, adică spre investiții.

Referitor la eficiență, statul român cheltuiește prea mult pentru un aparat supradimensionat: prea mulți angajați (cu vreo 500-700.000 în plus, dacă ne comparăm cu Polonia), prea multe primării incapabile să-și autofinanțeze măcar schema de personal, prea multe agenții, unele utile, altele încurcă-lume, prea multe sinecuri, prea multe pensii speciale pentru diverși speciali. S-au subvenționat ani, decenii la rînd, firme care ar fi trebuit de mult privatizate. Cît or fi fost de mîndri maghiarii de Malev-ul lor, ei nu au pompat zeci și sute de milioane în subvenții inutile (ca noi cu TAROM-ul), l-au lăsat la locul lui, în faliment, fiind cumpărat de Wizz, compania aceea privată maghiară cu care mergeți în vacanțe.

Din punct de vedere moral, revolta este și ea justificată, deoarece în acest aparat de stat există o categorie de privilegiați, ale căror venituri reprezintă o insultă la adresa oricărui contribuabil. În orice sector, agenție, domeniu „de la stat” există oameni corecți și dedicați muncii lor, dar și oameni fără de care lucrurile ar putea merge la fel sau chiar mai bine. Dacă vă gîndiți la colegii dumneavoastră, la foștii profesori, la personalul medical etc. cu care ați interacționat, sigur ați putea să-i împărțiți pe două coloane: cei pe care i-ați păstra și cei pe care i-ați pofti să-și caute de lucru în altă parte. Problema nu este că ei sînt plătiți prea mult sau prea puțin. Problema este că diferențele de remunerație dintre cele două coloane sînt nesemnificative. Problema nu este că există coloana a doua, problema este că cei cu putere de decizie nu știu, nu vor, nu pot să renunțe la cei de pe coloana a doua. Poate chiar ei sînt, de fapt, în acea coloană, ceea ce explică foarte multe.

Mulți dintre noi ar putea accepta ideea unei redistribuiri de la cei mai înstăriți către cei mai săraci, mai ales dacă acest lucru ar ajuta la ieșirea acestora din sărăcie (și nu pentru perpetuarea sărăciei). Însă o mare parte din redistribuire are loc de la clasa medie sau chiar de la cei săraci către diverse grupuri de privilegiați. Se ia puțin de la mulți și se dă mult la puțini.

Investițiile, și acelea puține, sînt căpușate prin suprafacturări (kilometrul nostru de autostradă este mai scump, mai îngust și, uneori, mai scurt decît în Croația sau Muntenegru, care au și ei, cu siguranță, corupții lor), sînt căpușate prin reducerea calității etc. Iar cel mai grav, este cînd ele sînt inutile sau chiar nocive.

Caracterul discutabil al eficienței și moralității cheltuielilor publice se răsfrînge inevitabil și asupra deficitului bugetar, și asupra datoriei publice pe care le alimentează.

Cine plătește datoria publică?

Contribuabilii din viitor. Doar o parte dintre ei se numără printre beneficiarii (pe net) ai acelor cheltuieli publice, cea mai mare parte dintre cei care vor plăti sînt generațiile viitoare. Cui i se pare moral să lase moștenire datoriile sale? Cui i se pare moral să-și finanțeze nivelul de trai pe banii copiilor, nepoților, strănepoților? Se pare că sînt mulți care nu au nici o remușcare, din moment ce aceste politici sînt perpetuate de partidele votate în Parlament. Se pare că sînt mult prea puțini cei care au astfel de dileme morale, din moment ce nici un partid nu încearcă să le cîștige votul promițînd nu „chestii gratis”, ci reducerea datoriei publice, deci a deficitelor, deci a cheltuielilor publice ineficiente și imorale. Este comod să dăm vina pe politicieni, dar ei sînt imaginea noastră în oglindă. Chiar așa, hai să reflectăm un pic: cum arată moralitatea noastră azi?

Încercînd să înțeleagă de ce unele țări au prosperat și altele au rămas sărace, Acemoglu și Robinson (De ce eșuează națiunile și Coridorul îngust) au găsit răspunsul în diferențele dintre seturile de reguli, în tipurile de instituții din aceste țări: prosperitatea este asociată cu instituțiile incluzive (care permit și răsplătesc crearea de bogăție), cu libertatea, proprietatea, cu limitarea puterii Guvernului, iar sărăcia și sărăcirea, cu instituțiile extractive (cele care o redistribuie către diverse caste privilegiate aflate la putere).

Din acest punct de vedere, România apare ca o colonie a statului român.

Radu Nechita este economist, profesor la Facultatea de Studii Europene a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.

Mai multe