Despre îmbunătăţirea continuă focusată

Eticheta limbă de lemn, evocînd prototipul discursului clişeizat al totalitarismului comunist, nu i se potriveşte nici unei alte forme de comunicare de astăzi mai bine decît aşa-numitului „limbaj corporatist“. Şi nu atît pentru că limbajul activităţii din marile firme internaţionale (sau, mai general, cel al conducerii şi al organizării muncii) are formule fixe, îmbinări previzibile, structuri rigide. Previzibilă şi dogmatică este în primul rînd gîndirea pe care o vehiculează acest discurs: clişeele se recombină obligatoriu în acelaşi tablou, în care idei corecte, frumoase şi generoase devin scheme de simplificare a realităţii. În discursul corporatist se manifestă un maniheism victorios, care elimină cu totul numele învinsului. Gîndirea pozitivă, optimistă, colectivistă – ale cărei valori supreme sînt viteza, eficienţa şi comunicarea – ocoleşte cu totul laturile ruşinoase ale existenţei: individualismul, subiectivitatea, izolarea, ezitarea, melancolia, tihna etc. Ca într-unul dintre sloganurile publicitare din ultima vreme, „gîndim la fel“ – şi ne bucurăm de fericita coincidenţă.

Să fim totuşi drepţi: limbajul managerial, al gestionării proiectelor, al recrutării de personal etc. e un jargon profesional, bazat pe o terminologie de specialitate, necesară – în măsura în care exprimă idei şi relaţii specifice. Nu e lipsită de importanţă nici valoarea de cod a acestui limbaj, care devine semnal de recunoaştere între cei aparţinînd aceleiaşi mari comunităţi. Problema începe (ca şi în cazul limbii de lemn a comunismului) atunci cînd jargonul devine omniprezent şi autosuficient, cînd folosirea lui pare să rezolve toate problemele, iar norul conceptual creat de cuvintele-emblemă e luat drept realitate.

Limbajul corporatist e în mare măsură preluat, imitat fără rezerve; îl recunoaştem deci după numeroasele anglicisme, împrumuturi mai mult sau mai puţin adaptate (training, management, team-building, planning, target, implementare, focusare, prioritizare) şi calcuri semantice (dedicaţie, expertiză, provocare, suport etc.). Şi mai multe sînt sintagmele traduse ca atare şi tinzînd spre continuă acumulare: capacităţi de comunicare, abilităţi sociale, spirit de echipă, oportunităţi de dezvoltare, atitudine proactivă, strategie de implementare a viziunii, îmbunătăţire continuă focusată etc. Mărcile cele mai puternice ale acestui limbaj nu sînt totuşi listele de cuvinte şi expresii specifice, ci schematismele gîndirii. Unele dintre acestea seamănă cu miturile şi modelele utopiei comuniste: progresul este inevitabil şi continuu, garanţia succesului stă în unitate şi implicare.

Jargonul politic comunist exprima de obicei aceste idei într-un mod mai neaoş, uşor arhaizant; cel corporatist e modern şi anglicizat. Similitudinile sînt totuşi vizibile: înaintare neabătută spre cele mai înalte piscuri – trend ascendent continuu; deplină angajare – implicare activă; hotărîre fermă – determinare etc. Opoziţiile se armonizează, contrariile se reunesc şi negativul e transfigurat în pozitiv („nu avem clienţi, ci parteneri“, „sîntem deschişi provocărilor“). Comune sînt şi idealul omului activ sau cel al educării/transformării rapide, aproape miraculoase, în lumina exemplului pozitiv. Alte asemănări sînt mai slabe: societatea mare şi colectivul mic sînt înlocuite de echipă; specificul naţional – de brandul de ţară. Rămîn şi destule diferenţe majore: ideologia era afişată şi emfatizată de limba de lemn, extrem de abstractă şi operînd la un nivel maxim de generalitate; jargonul corporatist e mai concret şi îşi camuflează ierarhia de valori. Scopul mitologic (viitorul de aur, ţelul suprem) e abandonat în favoarea focusării pe obiectivele strategice imediate. Principala diferenţă pare totuşi a fi tema comunicării – obsesie a ideologiei actuale, ocolită cu prudenţă în trecut.

La fel ca în limbajul public de acum două decenii, discursurile-ecou sînt mai banale decît discursul oficial, ilustrînd în mai mare măsură proliferarea limbajului şi golirea sa de conţinut. Cei care au citit vreodată telegrame adresate secretarului general al partidului sau albume din taberele pioniereşti le pot compara cu testimonialele actuale („ecourile participanţilor la training“): „Informaţiile prezentate la curs mă vor ajuta la implementarea practică a multor metode de management al costurilor, la prioritizarea informaţiilor deja avute şi la eficientizarea proceselor la care iau parte. Sînt sigură că voi avea o altă imagine asupra a ceea ce înseamnă eficienţa în business şi va fi un plus de valoare pentru activitatea desfăşurată de către mine“. Paralelele de mai sus sînt totuşi nedrepte: desigur, e o diferenţă uriaşă între un limbaj impus cu forţa (limba de lemn din trecut) şi altul asumat de bună voie. În plus, o ideologie care propune amabilitate şi comunicare e preferabilă încăpăţînării de a rămîne veşnic morocănos, violent, mofluz. De ce să nu ne dorim un „mediu de lucru deschis, prietenos, cu o comunicare transparentă, cu toleranţă faţă de greşeli, dar cu o atitudine de îmbunătăţire continuă, o abordare pozitivă şi un mod de lucru constructiv“?. Chiar dacă presupune doze mari de ipocrizie şi mimetism, acest limbaj are un nucleu pozitiv şi util societăţii, ba chiar şi comodităţii individului.

În faţa excesului de pozitivitate, în care gîndirea tinde să adoarmă, e totuşi firească dorinţa de a dinamita clişeele. Gîndirea liberă are nevoie şi de o doză de cinism, de plasare contra curentului, de anarhie şi negativism. Pentru că, pînă una alta, ca în cugetarea lui Pascal, omul şi lumea sînt mai curînd bivalenţi (ni ange ni bête), iar utopia purităţii poate conduce la ce e mai rău (qui veut faire l’ange fait la bête). 

Rodica Zafiu este lingvist, profesor la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.