Despre gîndire

Sîntem supuşi în mod sistematic unui bombardament formativ şi informaţional prin care ni se cere să gîndim mai mult, mai repede şi mai bine. Sîntem realmente asaltaţi de nevoia de a ne îmbunătăţi gîndirea critică, pozitivă, laterală, strategică, raţională, creativă etc. Dar ce înseamnă toate acestea şi, mai ales, ce înseamnă gîndirea? Gîndirea e, în definitiv, nota noastră distinctivă ca homo sapiens. Ce face diferenţa între noi, oamenii, este poate felul în care gîndim: mai mult sau mai puţin, mai bine sau mai rău, mai repede sau mai încet. Dar e gîndirea caracteristica fundamentală a speciei noastre? Filozofi precum Daniel Denett cotestă acest lucru, spunînd că orice organism viu „gîndeşte“ – prin gîndire înţelegîndu-se prezenţa unui mecanism minimal de feed-back prin intermediul căruia interacţionăm cu mediul extern. Dar ce e această „gîndire“? Cred că gîndirea noastră are două trăsături specifice, care nu sînt de găsit decît la oameni: proiectivitatea şi reflexivitatea. Cred că numai oamenii se proiectează mental în viitor sau în situaţii contrafactuale, după cum cred că numai oamenii reflectează la cum gîndesc. Îmi e foarte greu să cred că aceste două componente sînt de găsit şi la alte vieţuitoare. Mai mult, deşi au această capacitate, nu cred că toţi oamenii şi fac efectiv acest lucru. Majoritatea oamenilor sînt înrădăcinaţi în „aici“ şi „acum“, fără să se mai gîndească la cum ar fi dacă ceva s-ar schimba în viaţa lor. După cum cred că majoritatea oamenilor iau gîndirea ca pe un dat, asemeni respiraţiei sau mersului, fără să reflecteze cîtuşi de puţin la cum ar putea să-şi îmbunătăţescă gîndirea. Despre acest lucru, despre gîndirea pe termen scurt, aş vrea să împărtăşesc cîteva gînduri, în cele ce urmează.

Înţeleg prin „gîndirea pe termen scurt“ acel tip de atitudine mentală prin care se „vieţuieşte“ de pe o zi pe alta. E un mod de a trăi/gîndi în lipsa unui proiect de viaţă; e a trăi la întîmplare, împăcat cu destinul, sub vremi şi sub semnul lui „asta e, ce-o fi o fi“. Din păcate, deşi nu cred în caracterizări generalizatoare, cred că acest tip de gîndire ne defineşte ca popor: lipsa de proiectivitate şi, implicit, lipsa de predictibilitate. Neavînd un proiect de anvergură, sîntem prinşi în mici încleştări meschine, în care vieţuim de pe azi pe mîine, fără să ne mai pese şi de poimîine. La nivel individual, omul este prins dihotomic între o gîndire reactiv-emoţională şi una raţional-detaşată. Prima e dată de centrul amigdalian al creierului nostru, cel care ne controlează reacţiile rapide în funcţie de stimulii din mediul înconjurător, iar a doua e reprezentată, în primul rînd, de procesele mentale de la nivelul cortexului frontal. Prima este moştenirea jurasică, creierul nostru reptilian, prin care, de fapt, ni se suspendă gîndirea aşa cum o înţelegem noi. Spre exemplu, în momente de teamă sau de furie, nu mai gîndim, ci doar reacţionăm. Sîntem invadaţi de adrenalină şi emotivitate, devenim (doar) viscerali şi reactivi. Furia sau ura ne dezumanizează, ne înceţoşează mintea.

Pe de altă parte, umanitatea noastră este potenţată de latura raţională a gîndirii noastre prin gîndirea pe termen lung. Atunci putem juca şah cu viaţa noastră, proiectîndu-ne în diverse situaţii posibile şi făcînd alegerea justă. Atunci avem parte de acea proiectivitate specifică minţii umane, care se joacă cu concepte şi categorii în spaţiul posibilului şi abstractului. Totodată, un om raţional este un om predictibil, este un om care nu surprinde prin reacţii neaşteptate. Da, este un om „la locul lui“, un om plicticos, dar este un om pe care te poţi baza cînd faci diverse scenarii. Un astfel de om nu te „încurcă“, nici în familie, nici în societate şi nici în trafic. Cei care nu semnalizează din timp că vor să schimbe direcţia riscă să intre în coliziune cu ceilalţi. E foarte simplu şi eficient, în definitiv: vrei să schimbi direcţia, semnalizezi.

Nu o faci, rişti să fii „interesant“ într-un accident. Cred că mare parte din această lipsă de predictibilitate vine din faptul că noi nu ne punem în pielea celuilalt, că nu ne proiectăm în mintea semenilor noştri. Se întîmplă rar să facem acest exerciţiu de empatizare raţională cu celălalt. Traficul mi se pare emblematic în acest sens şi acesta dă măsura gradului de civilizaţie pe care îl avem. De cîte ori nu vedem doi sau mai mulţi şoferi cu maşinile trase pe dreapta şi cu semnalizatoarele puse pe avarie, care s-au „întîlnit“ un pic şi care urlă unul la altul, cu feţe congestionate, că „n-ai văzut dom’le că voiam să fac la dreapta, unde te uiţi!?“; inevitabil vine şi răspunsul: „păi, n-am văzut, că n-ai semnalizat.“ E atît de simplu, nu trebuie să ghicim intenţii, ci trebuie, de fapt, să respectăm o regulă. Problema vine că unii gîndesc (pe termen scurt) că regulile şi legile sînt pentru proşti şi dacă le încalci înseamnă că eşti mai presus de ele. Greşit! Legile sînt făcute pentru a ne face viaţa mai uşoară pe termen lung, pentru a interacţiona mai eficient cu semenii noştri. Altfel vom fi inevitabil captivi cotidianului şi vom pierde cantităţi substaţiale de timp şi energie cu micile noastre înfruntări zilnice, uitînd de planul desprinderii de imediat, în care proiectăm cărţi, idei sau teoreme.

Dar culmea caraghioslîcului şi al nemerniciei este cînd dai peste o gîndire pe termen scurt, care se crede mare şi se „pseudoproiectează“ pe termen lung. Spre exemplu, o asemenea aberaţie s-a întîmplat în comunism cu planurile cincinale. Indiferent dacă ploua suficient sau nu, cîţiva ani în şir, după cinci ani trebuia să raportezi că ai obţinut o anumită producţie la hectar. Indiferent dacă îţi murea cineva drag şi trebuia înmormîntat atunci, nu puteai circula cu maşina cu număr impar într-un sfîrşit de săptămînă cu număr par. Indiferent dacă un oraş creştea organic, aşa cum se întîmplă de obicei, acesta trebuia resistematizat prin raderea unor clădiri şi ridicarea altora care să stea mărturie prea măreţiei epocii.

O gîndire proiectivă e flexibilă şi critică, ea ţinînd cont exact de elementele importante şi constante ale fenomenului. O economie sănătoasă nu se poate planifica la nivelul detaliului, ci doar i se poate oferi raţional cadrul de desfăşurare în care cererea şi oferta reglează producţiile industriilor lumii. O societate normală nu poate eluda proprietatea privată, după cum nu-i poţi motiva pe oameni plătindu-le acelaşi salariu, indiferent de munca prestată. Aşa ceva e împotriva firii şi a bunului mers al lucrurilor.

Cred că una dintre marile probleme ale societăţii noastre este tocmai această lipsă de predictibilitate. Nu poţi atrage investitori atîta timp cît cadrul fiscal şi legislativ este în permanentă primenire, ca o mireasă care îşi tot caută rochia ideală pentru nunta perfectă. Cred că e benefic să facem odată nunta şi să dăm prilejul miresei (aka economiei) să ne şi gătească ceva, nu doar să se gătească perpetuu. Nimeni nu vine să investească pe termen lung, dacă nu-şi poate face calculele plicticoase din care să-i reiasă că va cîştiga. Trăim încă sub mirajul unei magnifice schimbări mesianice, prinşi, de fapt, într-o ternă şi veşnică tranziţie. Dar aşa nu facem decît să tulburăm apele şi vom avea parte numai de pescuitori în ape tulburi. Aceştia vin şi pleacă după cum bate vîntul schimbării, după cum şi „băieţii deştepti“ (cu gîndire pe termen scurt) înfloresc în astfel de situaţii incerte.

Nu poţi avea învăţămînt de calitate dacă toată ziua tai şi peticeşti tot felul de reglementări în domeniu. Aici e nevoie de predictibilitate pe termen lung, de predictibilitate şi coerenţă. Vorba ceea – măsori de două ori şi tai o dată. Din păcate, îmi pare că noi tot tăiem, coasem, după care mai măsurăm un pic, iarăşi mai tăiem, iarăşi coasem şi tot aşa. Adică doar peticim, nu croim. Nu poţi schimba cursul unui petrolier cum schimbi cursul unui iaht. E altceva! Doar hachiţele unei minţi cu gîndire scurtă şi cu interese imediate pot face astfel de netrebnicii cu bătaie lungă, fără să ia în calcul inerţia sistemului şi consecinţele pe termen lung. Prin urmare, ar trebui să ne gîndim mai bine la cum ne gîndim viaţa şi societatea. Nu ne grăbeşte nimeni, poate doar ne claxonează cei care vor să treacă pe roşu…

Sorin Costreie este lector dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.