Despre formele de adresare

10 octombrie 2012   Tema săptămînii

Este dificil, dacă nu chiar imposibil, să explici în cîteva fraze complexitatea problematicii legate de comunicarea scrisă şi de raporturile ei structurale cu discursul oral. O face însă Nichita Stănescu, în stilul său inconfundabil, într-una dintre sutele de reflecţii asupra limbajului uman, cuprinse într-un binecunoscut poem din volumul Oul şi sfera (1967): „... scrisul e un mod de a încetini gîndirea, / un mod primitiv de a înţelege, de a opri / mişcările gîndului“ (Nichita Stănescu, „Arta scrisului“). Pornesc de la definiţia poetică stănesciană nu pentru seducătorul ei efect stilistic, ci pentru că surprinde, în fond, o trăsătură esenţială a scrierii: lentoarea, caracterul elaborat, întemeiat pe norme cultural construite, opuse principial spontaneităţii naturale a gîndului şi a vorbirii. În vreme ce comunicarea orală actualizează gîndul cu o rapiditate care permite în mai mică măsură autocenzura vorbitorului, prin mecanisme neurolingvistice care se lasă încă cercetate, comunicarea scrisă developează gîndul, îl îmbogăţeşte, îl „înscenează“ sau îl cosmetizează, după caz, trecîndu-l totodată prin alambicurile convenţiilor stilistice sau culturale.

Nu vreau însă să reiterez aici bine-cunoscuta opoziţie dintre spontaneitatea, respectiv afectivitatea limbii vorbite şi caracterul de artifex al scrierii, opoziţie care a scindat disciplina stilisticii la începuturile sale, ci, dimpotrivă, să accentuez ideea că cea din urmă se grefează într-un fel sau altul pe corpul oralităţii, de care nu se poate debarasa deloc uneori. Exemplul cel mai convingător rămîne în acest sens textul epistolar, născut din nevoia de a perpetua dialogul la distanţă cu unul sau mai mulţi interlocutori. Într-o istorie a genului epistolar (Editori Laterza, 2008), Armando Petrucci trece în revistă formele diverse ale corespondenţei publice şi private începînd cu secolele VI-V î.Hr. şi pînă în epoca modernă, analizînd factorii complecşi de natură materială şi spirituală care au dus la emanciparea acestui tip de scriere: suportul şi instrumentele grafice, diversificarea tipurilor de literă, tradiţia scolastică, gradul de instrucţie a utilizatorilor, nevoia de comunicare socială, evoluţia normelor politeţii, emanciparea publicului feminin etc. Epistolografia românească, care începe cu celebra „Scrisoare a lui Neacşu din Cîmpulung“ (1521), se afirmă într-un moment de explozie a corespondenţei scrise la nivel european şi de impunere a limbilor vulgare în detrimentul latinei medievale, care îşi consumase epoca de glorie în secolele XI-XII.

Epistolele româneşti vechi (secolele XVI-XVIII), oficiale sau private, sînt probe vii ale coabitării limbii vorbite cu normele emergente ale scrisului către un destinatar. Sintaxa simplă, dominată de coordonare, presărată cu repetiţii şi reformulări, deseori redundante, lexicul de factură populară, insuficienta diferenţiere a registrelor oficial şi familiar sînt semne clare ale oralităţii, semnalate şi comentate de diverşi cercetători ai istoriei limbii.

Din acest inventar nu pot, desigur, lipsi nici mărcile adresării directe către interlocutor, mărci ce se vor convenţionaliza treptat, odată cu evoluţia genului discursiv şi a normelor politeţii lingvistice. Îmi propun să zăbovesc, pentru început, numai asupra vechilor epistole oficiale (numite „scrisori de boieri, de negustori, de domni“ de Nicolae Iorga, întîiul editor al acestora), chiar dacă în acea epocă exista mai curînd o cvasiomogenitate stilistică între registrul epistolar privat şi cel oficial. Din motive istorice, politice, administrative şi chiar psihologice, scrisorile oficiale erau mai numeroase, în vreme ce corespondenţa privată, dincolo de sfera familiei, a început să prindă contur abia spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, dar mai ales în secolul următor, odată cu cristalizarea mentalităţii moderne. Scrisorile pe care şi le trimiteau reprezentanţii elitei medievale a vremii (cei puţini ştiutori de carte) conţineau numeroase formule reverenţioase de adresare (onorifice, titluri de respect), repetate cu insistenţă, care marcau puternic poziţia destinatarului în ierarhia socială şi asimetria relaţiei interpersonale. Acestea aparţineau unui repertoriu de convenţii specifice textului epistolar, cu circulaţie zonală sau mai larg europeană. Spicuiesc cîteva exemple: Cinstite dumneata birău de Vaşelhe; Milostive şi luminate Doamne; Măriile Voastre, domni de cetate Bistriţii; Mîria ta, cinstite birîu Martine ş.a. Vechile scrisori nu cuprindeau iniţial o formulă adresativă explicită, ci o urare făcută destinatarului, impusă de rigorile genului, secvenţă din care se vor desprinde treptat şi mărcile comunicării directe (vocativele): Slujubă şi multă sinătate (...) dumitale, giupăne Gaşpar, birăul de Bistriţă, şi dumitale, giupăne Budachi Martin, şi tuturor priiatinilor noştri. Din aglutinarea unor titluri de respect cu posesivele vecine (domnia ta/voastră etc.) vor apărea, în schimb, după un îndelungat proces de tranziţie şi numeroase fluctuaţii de formă, pronumele de politeţe moderne (dumneata, dumneavoastră). În secolul al XVII-lea găsim încă aceste forme de trecere cu acord verbal la persoana a III-a singular (domnia voastră) ori a II-a singular (domnia ta), ca în exemplul următor: Deaci pohtim pre dumneavostră să aibă leage la dumnieavostră cu direptulu (...) noi încă vom face printru voea dumiilorvostre.

Abia în secolul al XIX-lea, pronumele de politeţe se ierarhizează (dumneata – dumneavoastră) şi îşi definitivează uzul gramatical după model francez (dumneavoastră asociat persoanei a II-a plural a verbului). Tot acum, formulele de adresare reverenţioase se desprind de vechile tipare medievale şi se europenizează, apelînd la adjective specializate care precedă substantivele în vocativ (Onorabile/Stimabile/Stimate domn, Stimate domnule ministru, Domnule director etc.), în concordanţă cu formulele de încheiere ale scrisorilor oficiale (Vă rog să primiţi expresia înaltei mele consideraţiuni; Cu aleasă consideraţie; Cu stimă etc.). Stilul formal – expresie a politeţii negative, care valorizează distanţa dintre interlocutori, potrivit binecunoscutei teorii a lui Brown şi Levinson (1987) – se consolidează pe parcursul secolului al XX-lea, dar mai ales în perioada interbelică, atît în corespondenţa oficială, cît şi în discursul parlamentar.

Aşa cum observă Rodica Zafiu (2001), perioada comunistă întrerupe brutal această tradiţie a reverenţiozităţii şi a eleganţei verbale în spaţiul public. Interzicerea vechilor termeni de adesare, înlocuirea lor cu alţii de import (tovarăş), încărcaţi ideologic, supravieţuirea codului politeţii „burgheze“ exclusiv în medii private limitate, toate acestea introduc un hiatus ale cărui urmări le resimţim şi astăzi. Corespondenţa oficială a epocii comuniste reflectă şi ea această stare de fapt. Scrisorile se impersonalizează, iar formulele de adresare devin incolore sau sînt înlocuite de acuzativul sec al destinatarului (Către Direcţia Fabricii Pionierul).

Declinul scrisorii clasice, publice sau private, continuă în era digitală. E-mail-ul, comparabil prin retorică şi dimensiuni mai curînd cu „bileţelul“ de odinioară, alungă din corespondenţă ornamentele stilistice şi, odată cu ele, diverse alte convenţii epistolare. Formele de adresare dispar deseori, fiind înlocuite frecvent prin formule de salut (Bună ziua, bună seara). E probabil prea devreme ca să evaluăm ce am pierdut şi ce am cîştigat. Cu siguranţă am pierdut ceva din substanţa relaţiei interpersonale pe care termenii de adresare încearcă să o capteze, iubite cetitoriule!

Oana Chelaru-Murăruş este conferenţiar dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.

Mai multe