Despre Europa, așa cum a fost
În decursul a mai puţin de doi ani, construcţia europeană a trecut din domeniul generalităţilor limbii de lemn pe teritoriul angoaselor financiare. Discuţiile nu se mai poartă pe tărîmul directivelor europene, ci pe cel al evitării falimentului. Ca prin farmec, entuziasmul contagios al celor care predicau mîntuirea prin integrare continentală este aproape absent. Cazurile dramatice (Grecia fiind primul dintre ele) ţin prima pagină pe agenţiile de ştiri. Cum se poate explica acest recul al ideii europene, ca set de valori, proceduri şi formă de solidaritate? Dincolo de chestiunea datoriilor suverane ale statelor, există un sentiment acut al lipsei de viziune politică la nivel european. Ca şi în Statele Unite, acolo unde administraţia Obama se aseamănă unui magician disperat să imagineze trucuri noi, generatoare de voturi, politicienii europeni oferă imaginea, dezolantă, a unei stări de depresie generalizate. Orice comparaţie cu trecutul este inutilă, iar anvergura ideilor pe care s-a întemeiat proiectul de unitate european nu are corespondent în realitatea documentabilă a acestor zile. Se pare că, de această dată cel puţin, multitudinea de norme adoptate în pripă nu mai este panaceul susceptibil de a oferi salvarea.
Şi aceasta cu atît mai mult cu cît problema europeană nu este doar una de natură economică. Ceea ce criza relevă, dincolo de orice ambiguitate, este fragilitatea unităţii Uniunii înseşi. Se poate ghici, sub pojghiţa de retorică corectă politic, un recurs la izolaţionismul national. Se poate simţi nostalgia unui timp care nu era dominat de obligaţia susţinerii necondiţionate a unor economii europene fragilizate. Impasul istoric decurge, simultan, din combinaţia de populism şi precaritatea proiectului de viitor, gîndit de elita guvernantă. Pe acest fundal al derutei, ascensiunea unor modele concurente de organizare politică nu mai poate fi respinsă ca un joc pur academic. Miza crizei economice, în Europa şi Statele Unite, nu este doar salvarea unor bănci, ci păstrarea tiparului democratic, întemeiat pe domnia legii, transparenţă şi proprietate individuală. Ca în atîtea alte ocazii, crizele relevă naivitatea congenitală a celor ce salutau, prematur, sfîrşitul istoriei. Astăzi, autoritarismul competitiv sau organizarea patrimonială întemeiată pe exploatarea resurselor naturale posedă energia economică ce pare a lipsi democraţiilor europene. De aici pînă la dispariţia încrederii în virtuţile liberalismului constituţional nu mai este decît un pas, pe care naţiunile epuizate îl pot realiza fără dificultate.
Şi nu este un accident faptul că teologia construcţiei europene lasă locul unui realism dominat de imperativul salvării, cu orice preţ. Datoriile exorbitante ale unor state europene sînt expresia incontestabilă şi definitivă a iresponsabilităţii politice perpetuate timp de decenii. Combinaţia dintre capitalism şi corupţie nu poate genera, pe termen mediu, decît acest impas istoric. Alternativa „austerităţii“, refuzată cu vigoare, este doar o invitaţie la precauţie, moderaţie şi etică guvernamentală.
Atunci cînd naţiunile europene exaltă scenariul salvării prin intermediul miraculoşilor investitori de stat chinezi, sfîrşitul Europei imaginate de Adenauer, De Gasperi şi Monnet nu mai este decît o chestiune de timp. Vigoarea cu care Republica Populară Chineză intervine în Europa este doar un semnal între altele: aliajul de totalitarism şi competitivitate nu poate fi subestimat ca semnificaţie. Organizarea politică a viitorului nu pare să mai stea sub semnul democraţiei constituţionale şi al pieţei libere. Uşurinţa cu care politicienii europeni sînt pregătiţi să întîmpine ajutorul chinez descumpăneşte. Viziunea unui continent al libertăţii este incompatibilă cu acest pact politic şi financiar pe care guvernele îl preferă, în locul unei abordări care să stimuleze energiile individuale, redefinind instituţional statele hipertrofiate birocratic.
În cele din urmă, construcţia europeană nu se limitează la un tratat constituţional sau la moneda unică. Ea îmbrăţişează un model de societate şi un drum de viitor. Opţiunea presupune asumarea unor valori şi curajul detaşării de prezentul marasmului şi al mediocrităţii. Libertatea politică şi centralitatea proprietăţii private şi a competiţiei, cu respectul demnităţii umane, sînt pilonii acestei Europe postbelice. Întoarcerea către aceste valori este premisa oricărui viitor autentic.
Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, specialist în drept constituţional. Cea mai recentă carte, publicată împreună cu Radu Carp, este Limitele Constituţiei. Despre guvernare, politică şi cetăţenie în România, Editura C.H. Beck, 2008.
Foto: V. Dorolţi