Despre (euro)americanitate

13 februarie 2018   Tema săptămînii

Pe la sfîrșitul anilor ’90, o studentă de la masteratul (ieșean) de Studii Americane mi-a mărturisit franc, pe fondul unui seminar dedicat începuturilor civilizației Lumii Noi, că nu pricepea defel ideea, atît de des vehiculată, a „excepționalismului“ yankeu. Problema ei nu era conceptuală (domnișoara în cauză aparținea de altfel grupului restrîns de persoane studioase excelente), ci principială. Cum să dezvolți, ca american, zicea ea, conștiința unicității și singularității istorice, cînd identitatea ta rămîne atît de legată psihologic, mentalitar, social și politic de o identitate preexistentă, în speță de cea europeană? O identitate, nota bene, pe care o poți nega, freudian, cît dorești, fără a reuși să o elimini însă, întrucît va reveni, subliminal, cu naturalețe, în ființa ta de profunzime! De unde așadar mult invocatul „excepționalism“? Bineînțeles, n am putut ieși din automatismul profesoral și i-am recomandat studentei, mai întîi, niște cărți, între care, excepționala Finding Freedom / În căutarea libertății (din 1989) a profesorului arizonian John Harmon McElroy. Ulterior totuși, avînd de-a face cu o intelectuală autentică, am simțit nevoia unui exercițiu maieutic. Am întrebat-o care dintre numeroasele națiuni ale continentului american (din emisfera nordică și din cea sudică!) a luat denumirea continentului însuși („american“) ca marcă a propriei identități? Poporul din Statele Unite, desigur. Analog, care dintre popoarele „americane“ și-a cîștigat primul autonomia față de puterea colonială europeană dominantă și cum? Națiunea americană, se înțelege, printr-un război de independență, nu atît devastator (deși traumele lui au fost majore), cît miraculos (să nu uităm că o populație, predominant, de fermieri neinstruiți militar înfrînge, ultimativ, cea mai bună armată a lumii din momentul respectiv, cea britanică!). Toate celelalte țări obțin autonomie (față de Spania, Portugalia sau Anglia) tardiv și prin mijloace politice (nu marțiale). Canada e și azi o semicolonie britanică, solicitînd parlamentar, abia în 1982, scoaterea din pașapoartele cetățenilor săi a mențiunii de „supus al Coroanei Imperiului Britanic“, iar Brazilia devine independentă de Portugalia în 1822, printr-o Proclamație a însuși Prințului Don Pedro, fiul regelui portughez și, ironic, moștenitorul coroanei (actul va fi ratificat în 1825, prin înțelegere mutuală între brazilieni și portughezi, dovedindu-se o manevră prin care Portugalia dorea să scape de povara financiară a unei colonii mari și îndepărtate). Teritoriile spaniole din America Latină resping, treptat, protectoratul european prin mijlocirea acțiunilor diplomatice.

Interesant, cu excepția (iată că noțiunea „excepționalismului“ ajunge inevitabilă și la nivelul vocabularului!) Statelor Unite, nici o altă fostă colonie de pe continent nu a renunțat vreodată la influența cel puțin culturală asupra sa din partea vechii puteri hegemonice. Mai mult, cum arată procesul de colonizare a teritoriului SUA în comparație cu procesele petrecute în celelalte spații geografice de pe continent? Foarte diferit, să admitem. În timp ce, atît în sud (a se vedea Brazilia și Argentina), cît și în nord (Canada), colonizarea a stagnat în faza primară, „externă“ (așa-zisa „colonizare litorală“, unde marile centre urbane s-au întemeiat pe coasta/coastele oceanului/oceanelor, „mai aproape“, cum ar veni, de „matcă“, de țara de origine, de drumul „înapoi acasă“), în interiorul Statelor Unite observăm (după fireasca etapă a „colonizării externe“) și un interval al „colonizării interne“, cînd populația migrează (dinspre est către vest) în adîncul teritoriului, ocupîndu-l în integralitatea sa. SUA au de aceea o distribuție uniformă a populației în spațiul național, prin comparație cu Brazilia și Canada, de pildă, care rămîn națiuni „litorale“ (canadienii au colonizat „coastele“, avînd în centru zone nedesțelenite încă, iar brazilienii țărmul atlantic, păstrînd, în interiorul țării, mii de kilometri de junglă virgină). În plus, să încercăm să i descriem puțin și pe primii coloniști americani. Cine erau aceștia? Răspuns: puritanii, oameni religioși (persecutați de Bisericile tradiționale), care văd în Lumea Nouă „Noul Canaan“, iar în ei pe „poporul ales pentru a-l moșteni“. Aici sesizăm, pentru prima oară, mutarea centrului din Europa în America. Importantă nu mai este originea, ci destinația. Oamenii în cauză nu se mai raportează la un centru obsolet, ci își creează unul nou în noua lor istorie. Din acest gest de pionierat pornește, practic, o întreagă evoluție a americanității, care preia, într-adevăr, moștenirea europeană, însă doar pentru a o americaniza, pentru a o infuza cu excepționalism. Toate marile ideologii (politice, culturale, critice, filozofice, lingvistice) pornesc din Europa, dar își găsesc desăvîrșirea în marile școli americane. Prin urmare, eu sînt un susținător infatigabil al încurajării, pe toate planurile educaționale, a Studiilor Americane în spațiul european. Numai așa, noi, europenii, vom înțelege propria noastră identitate ascunsă, dezvăluită totuși, la un moment dat, de istorie. Vă întrebați probabil și ce s-a întîmplat cu studenta mea de la sfîrșitul anilor ’90. Ceva excepțional! A emigrat în Statele Unite și e actualmente profesor la o prestigioasă universitate de peste Ocean.

Mai multe