Despre divin şi uman

– cîteva teme centrale ale teologiei coranice –

Textul Coranului este rezultatul unui proces de sistematizare, sub forma unei Scripturi (al-Kitab), a enunțurilor teopatice atribuite lui Muhammad, ce au fost inițial memorate de adepții săi sau transcrise pe diferite materiale de ocazie. Coranul (al-Qu’ran – „recitare“) se afirmă ca fiind expresia efectivă a „Cuvîntului Divin“ (Kalam Allah); el nu este un discurs teologic „despre“ Dumnezeu, ci o narațiune „personală“ a divinității însăși, destinată umanității. Înțeles astfel, ca teofanie, ca mediu deopotrivă spiritual și concret al manifestării divinului, textul coranic capătă un statut de excelență neegalat, căci, pentru conștiința musulmană, el reprezintă însăși forma și sensurile „Adevărului“. Prin Coran, divinul se revelează pe sine, reamintește omului istoria sacră a lumii și a umanității și, mai ales, propune reperele pe care trebuie să le asume credinciosul pentru a-și împlini condiția sa ontologică reală și autentică – aceea de ființă creată și aflată într-un raport fundamental de dependență, de „supunere“ (Islam) față de Creatorul său. În jurul acestor teme centrale se desfășoară întreg complexul de narațiuni, simboluri, imagini, valori și norme dezvoltate, adesea într-o formă extrem de obscură, gramatical și semantic, de cartea sfîntă. Această dificultate hermeneutică în a înțelege textul coranic, ce a generat, în toate secolele următoare, nenumărate comentarii, de la cele literale pînă la cele mistice, este explicabilă prin chiar caracterul Cărții: Misterul divin însuși se face revelat și, în virtutea transcendenței sale absolute, el rămîne perpetuu inefabil și intangibil în esența sa. De aceea, Cartea este adresată tocmai „celor care cred în Taină“ (II: 3). Există cîteva teme teologice centrale pe care le fundamentează, în mod continuu, textul coranic: unicitatea lui Dumnezeu și caracterul său de creator și de stăpîn al lumilor, rolul profeților și al Cărților revelate, angelologia, „judecata de apoi“ și, deci, „învierea“, și tema predestinării divine și a libertății umane.

Ideea unicității absolute a divinului (tawhid) stă în centrul doctrinei islamice și în jurul său se construiesc toate celelalte teme teologice majore. Ea este ipostaziată în prima parte a „mărturisirii de credință“ (shahada): la ’ilaha ’illa-llah („nu există dumnezeu în afară de Dumnezeu“ sau „nu există altă divinitate în afară de Allah“) – care este primul din cei cinci „stîlpi“ ai credinței islamice, adică acele obligații prin care un credincios își asumă, spiritual și practic, condiția musulmană. Allah („Dumnezeul“ – constrîngere a articolului hotărît al-ilah) era deja prezent în cultele politeiste din Arabia preislamică, unde desemna zeul suprem, creator al lumii. Acolo însă, el era asociat cu alte zeități masculine (Wadd, Yaghuth, Nasr, Suwa, Ya’uq) și chiar i se atribuiau trei fiice (’Uzza, Manat, al-Lat). În monoteismul propus de Coran, Allah devine numele divinității unice care s-a făcut anterior cunoscută celorlalți profeți ai iudaismului și creștinismului; prin aceasta, noua religie își afirmă o continuitate cu tradiția avraamică și preia și integrează, într-o formulă totalizatoare, o bună parte din personajele sacre și din temele doctrinare ale monoteismelor anterioare. Există nenumărate pasaje coranice care afirmă teza unității și a unicității divine: „Dumnezeul vostru este Unul“ (XXXVII: 4), „Eu sînt Dumnezeu! Nu este dumnezeu afară de Mine“ (XX: 14). Exaltarea acestei absolute unicități divine – prin care se afirmă deplina plenitudine ontologică a lui Dumnezeu – singurul și adevăratul Real (al-haqq) are drept corolar aversiunea față de orice formă de politeism (shirk – „asociaționism“) – suprema oroare pentru orice musulman: „spune: Este doar Dumnezeu Unul și mă lepăd de ceea ce Îi alăturați“ (VI: 19) sau „Dumnezeu spune: Să nu vă luați doi dumnezei! Nu este, într-adevăr, decît Dumnezeu, Unul. Temeți-vă de Mine“ (XVI: 51). Aici este principala temă unde islamul se distanțează față de creștinism, căci pentru musulmani dogma Treimii, sublimată prin Crezul de la Niceea, este văzută tocmai ca o formă camuflată de politeism. Acceptînd condiția de profet a lui Iisus, chiar statuînd că urmează imediat în rang lui Muhammad, și atribuindu-i un rol important în scenariile eschatologice, Coranul contestă totuși caracterul divin al acestuia și ideea creștinismului despre natura divină a lui Iisus: „Spune: Unul este Dumnezeu. Dumnezeu! Absolutul! El nu naște și nu se naște, și nimeni nu-I este asemenea“ (CXII).

Revelațiile coranice oferă o imagine despre Dumnezeu și despre cum oamenii trebuie să-l înțeleagă și să-l urmeze, dar fără ca ele să expună realitatea în sine a divinului (esența – al-dhat), care este transcendentă și inefabilă. Totuși, Dumnezeul Coranului se arată lumii și omului printr-un set de calități – atributele divine (sifat): ele sînt formele, deopotrivă ontice și axiologice, prin care divinul se manifestă față de creația sa. În Coran sînt desemnate și sub termenul de „numele“ divine sau „cele mai frumoase nume“ (al-asma’ al-husna); ele sînt în număr de 99 și fiecare dintre ele desemnează un anumit aspect al divinității: Dumnezeu este cel viu (al-hayy), cel puternic (al-qadir), cel mare (al-kabir), cel atotînțelept (al-hakim), atotștiutor (al-’alim), atotvăzător (al-basir) etc. El este deopotrivă manifestatul (al-zahir) și ascunsul (al-batin) – termeni ce vor face ulterior carieră în teologiile și filozofiile mistice, mai ales cele șiite. Problematica acestor atribute divine și a raporturilor lor cu esența a fost una dintre cele mai redutabile teme de reflecție în istoria islamului și ele au generat nenumărate dispute doctrinare.

Coranul afirmă caracterul de Creator (khalik) al lui Dumnezeu, cel care e sursa absolută (badi’) a tot ceea ce vine la ființă: Allah este „Domnul cerurilor, Domnul pămîntului, Domnul tuturor lumilor“ (XXXXV: 36). Procesul de creație purcede dintr-o dorință a divinului: „A lui Dumnezeu este împărăția cerurilor și a pămîntului și a ceea ce se află între ele. El creează ceea ce voiește. Dumnezeu asupra tuturor are putere“ (V: 17) și aceasta se face prin simpla poruncă (amr), prin imperativul „să fii!“ (kun). Foarte important însă – și aici se află iarăși una din temele specifice ale islamului –, această dimensiune creatoare a divinului nu s-a epuizat în momentul emergenței ființei: creația este un proces permanent, ce survine în fiecare clipă prin prezența și voința atotputerniciei divine. Tot la fel însă, divinitatea poate să anihileze oricînd Creația sa și să refacă o alta. Ca urmare, această idee impune necesitatea conștientizării perpetue, de către credincios, că Dumnezeu este prezent în lume în fiecare clipă și că manifestarea nu este produsul unei cauzalități naturale, ci al unei intervenții directe a divinului. În acest caz, se ridică o altă problemă, mult discutată și disputată în primele secole ale islamului, aceea a relației dintre libertatea umană și predestinarea divină. Coranul nu oferă o înțelegere clară și explicită asupra acestui subiect, dar sugerează însă ideea că soluția mîntuirii credinciosului stă tocmai într-o „supunere“, într-o fidelitate cît mai asumată, atît la nivel individual, cît și în condiția sa colectivă, de membru al comunității (‘umma), față de normele divine pe care le indică tocmai revelația coranică. Dumnezeu lasă omul între anumite limite ale libertății sale, înzestrîndu-l cu rațiune, prin care el are capacitatea de a cunoaște lumea și de a lua decizii în nume personal. Dincolo de ideea unei recompense post-mortem în funcție de actele săvîrșite de credincios în viața de aici, de autenticitatea credinței sale și de respectarea normelor prin care el își asumă statutul de musulman, islamul a păstrat permanent o viziune optimistă asupra condiției umane. Dumnezeu este nu doar drept, ci și milostiv (al-rahman): credința în această pronie divină eliberează conștiința musulmanului de culpele greșelilor sale circumstanțiale.

Textul coranic propune o viziune antropică: Adam – și, deci, umanitatea, căreia îi servește ca arhetip și ca model al „Omului Perfect“, adică al condiției împlinite a credinciosului ce-și asumă fidelitatea față de normele divine – este cea mai desăvîrșită dintre creaturi, el este „locțiitorul“ (khalifatan) lui Dumnezeu pe pămînt (II: 30). Această funcție îi conferă un statut ontologic preeminent, ce distanțează antopologia coranică de formele pesimiste dezvoltate în temele Creației din tradiția biblică. Tocmai prin acest statut, de „locotenent“ al lui Dumnezeu în planul creației, omul este înzestrat cu responsabilitate, atît față de condiția sa eschatologică personală, cît și față de comunitatea credincioșilor în ansamblu. Fiecare trebuie să „poruncească cuviința“ (al-amr bi ‘l-ma’ruf) și să „oprească urîciunea“ (al-nahy ’an al-munkar) (III: 110). Acest imperativ de responsabilitate socială este unul dintre aspectele cele mai specifice ale islamului, dar și cel care, transpus ulterior în nenumărate forme morale, juridice, chiar politice, a provocat unele excese ce astăzi par tot mai incompatibile cu o cultură a individualității, precum cea dezvoltată în Occident. Antropologia coranică este strîns legată de profetologie și de angelologie. Adam este nu doar primul om, ci și primul profet, cel căruia i s-a revelat, pentru prima dată, natura condiției sale metafizice eminente – una în raport cu care chiar și îngerii (cu excepția lui Iblis – diavolul) și-au manifestat supunerea (II: 34). Angelologia coranică preia tradițiile religiilor anterioare, atribuind îngerilor (mala’ika) un rol esențial în economia creației și în medierea raporturilor dintre lumile divine și cele umane. Îngerii sînt instrumentele acțiunii divine, atît în ceea ce privește comunicarea profetică (Jibril), cît și în ceea ce privește eschatologia (’Izra’il, Israfil). La fel, Coranul preia tema biblică a căderii din Rai, dar, fapt esențial, nu păstrează și ideea unui păcat originar care ar însoți, într-o manieră structurală, condiția umană. „Căderea“ este nu atît una privind esența ontologică a naturii omului, ci mai degrabă o „uitare“ a acesteia, o îndepărtare a umanității de relația de proximitate, spirituală și morală, cu divinul, ce a caracterizat condiția paradiziacă. Tocmai aici intervine rolul profeților „trimiși“ (rasul): prin mesajele (risalat) lor, ei aduc cîte o nouă „Carte pogorîtă din Cer“, o nouă revelație ce are rolul de a servi drept Lege divină, drept Cale (Shari’a) pentru reconstrucția unei condiții umane cît mai fidelă față de esența sa, adică una cît mai conformă cu normele instituite de divinitate. Scopul vieții umane este de a conștientiza cît mai asumat prezența și supremația absolută a divinului în tot cea ce survine și de a se „supune“, într-o manieră concretă, acestei normativități fundamentate transcendent, ce trebuie să modeleze întreaga condiție a credinciosului, atît în plan personal, cît și în ceea ce privește relațiile sale cu semenii. Muhammad este considerat de Coran drept „pecetea profeției“ (XXXIII: 40), ultimul profet al umanității; în consecință, Cartea revelată lui, Coranul, reprezintă și ultimul mesaj trimis de divinitate omenirii, expresia definitivă și desăvîrșită a Adevărului divin. Ca religie construită în jurul acestui mesaj, islamul marchează deci, implicit, împlinirea tuturor credințelor monoteiste anterioare, el este chemat să devină, în cele din urmă, religia întregii umanități. Această vocație universalistă a islamului este structurală conștiinței musulmane și ea motivează certitudinea credinciosului în eminența absolută a credo-ului său și, mai ales, necesitatea de a „chema“ (da’wa) la islam pe toți ceilalți aflați (încă) în afara acestuia.

Pe de altă parte, în pofida ambițiilor unora de a căuta în textul coranic soluțiile la toate aspectele legate de viața privată, socială, politică, el oferă o foarte redusă perspectivă asupra a ceea ce s-ar putea numi o teorie sau un praxis politic. Tot ceea ce se afirmă explicit e doar necesitatea unei supuneri față de Dumnezeu, față de Profetul/Profeții lui și față de cei cu autoritate: „O, voi cei care credeți! Dați ascultare lui Dumnezeu! Dați ascultare trimisului și celor, dintre voi, ce au porunca!“ (IV: 59). Teoretizările și disputele privind natura puterii și mai ales persoana care s-o ipostazieze au fost ulterioare dispariției lui Muhammad, dar ele au preluat, prin instituția califatului, această idee a unei strînse dependențe între autoritatea politică și autoritatea spirituală: rolul califului este de a conduce o comunitate politică, dar care se identifică în mod structural prin referința sa religioasă musulmană. Totuși, în toată perioada următoare, mai ales în sunnism, filozofia politică ce a predominat, fundamentată tocmai pe sura citată, a fost una ce a teoretizat necesitatea supunerii comunității față de suveranul său, chiar și cînd acesta se dovedește a fi nedrept – singura condiție e ca el să nu aducă atingere ordinii și valorilor musulmane ale statului și ale societății.

Ca o concluzie, se poate spune deci că ethosul pe care îl propune Coranul este cel al unui demers de conștientizare continuă de către credincios a naturii sale ontologice și a dependenței structurale față de divin. Este o relație directă, personală, nu există intermediari între Creator și creația sa, ci un permanent proces de reapropiere a omului de Cel din care a fost adus, temporar, la o ființare proprie. Lectura Coranului este liturghia prin excelență a acestei comunicări, ea îl pune în contact pe musulman cu cuvîntul și cu prezența divinului. Este ceea ce descoperă oricine în momentul cînd ajunge într-o țară musulmană: prezența ubicuă a recitărilor coranice în spațiile private sau publice – încercare de a sacraliza constant conștiința și viața dreptcredincioșilor. Dincolo de rafinamentele disputelor doctrinare și de subtilitatea nenumăratelor sale lecturi juridico-teologice ce rămîn apanajul savanților, Coranul reprezintă, pentru omul de rînd, vocea însăși a divinului, care i se adresează în mod personal și la care va da socoteală, la sfîrșitul vieții, de modul cum a fost fidel față de ceea ce Cartea sfîntă i-a făcut cunoscut.

Marius Lazăr este lector univ. dr. la Universitatea „Babeș-Bolyai“, Cluj-Napoca.

Foto: wikimedia commons