Despre dinozauri şi mamifere conectate (şi tatuate)
Nu sînt vremuri simple pentru educaţie. Asta presupunînd că au existat vreodată vremuri simple. Desigur, pentru educaţia românească, a cărei reformare se ȋncearcă fără succes de treizeci de ani, lucrurile sînt ȋncă şi mai mult complicate de factori endemici suplimentari: o clasă politică anemică şi mai degrabă interesată de conservarea propriilor privilegii, lipsa de viziune, lipsa de resurse, bariere de mentalitate, lucruri despre care s-a scris şi s-a vorbit ad nauseam.
În textul de faţă vreau ȋnsă să vorbesc mai puţin despre aceste lucruri arhicunoscute şi să-mi plasez mai degrabă analiza la un nivel structural, mai profund şi, de ce nu, mai filosofic plecînd ȋn construcţia textului de la ȋntrebarea fundamentală privind logica, ontologia şi estetica ȋntîlnirii dintre noi şi elevii noştri ȋn lumea de azi, o lume pe care o ȋnţelegem tot mai greu, ale cărei dinamici interne le intuim mai anevoie şi ale cărei tipare ne vizează ȋn moduri care adesea ne scapă.
Vorbind despre pedagogie, vorbim aşadar despre ȋntîlnire. A fost valabil ȋn Antichitate, este valabil şi ȋn postmodernitate. Nu există foarte multe minţi la noi care să ȋncerce să ȋnţeleagă fenomenul educaţional ȋn contextul cultural mai larg al postmodernităţii, o epistemă teoretizată totuşi de mai bine de o jumătate de secol ȋn lumea occidentală. Dimpotrivă, cel mai adesea, reacţia noastră, a adulţilor care trebuie să educe, este aceea de a ne ȋnchide ȋntr-o recluziune ţîfnoasă, repetînd steril, exasperant mantra iritantă a decăderii generaţiilor.
Despre postmodernitate ştim totuşi cîte ceva. Epocă a imanenţei caracaterizată de masive retrogradări metafizice, epocă postreligioasă şi postnarativă, o epocă de după Dumnezeu, cum ar spune unii filosofi. Totodată, o epocă a fragmentului, colajului, instantaneităţii, suprafeţei, a post-adevărului şi seducţiei. O epocă a naraţiunilor alternative, post-umană, digitală şi concupiscentă, o epocă fără doruri metafizice, dar care redescoperă plăcerea imaginii şi caracterul semnificant al corpului. O epocă a declinului democraţiilor, a redescoperirii fiorilor tribali, a apartenenţei juisante. Desigur, toate acestea nu puteau lăsa neafectate educaţia şi finalităţile ei. Înaintăm prin haosmosul acestor realităţi şi ne imaginăm că avem soluţii la tăcerea imensă şi zgmotoasă care se cască tot mai mult ȋntre noi şi elevii noştri, dar adesea nu facem decît să ne repetăm ȋn faţa nimănui, cu credinţă de fanatic, convingerile neputincioase.
Pentru profesorii generaţiei mele, dar şi pentru sistemul de ȋnvăţămînt ȋn ansamblul lui, ne aflăm ȋncă ȋntr-o paradigmă a cunoaşterii şi a formării, o paradigmă definită ȋn interiorul umanismului european de la Platon pînă la Heidegger (celebra Scrisoare despre umanism este ȋncă un demers profund umanist). Cunoaşterea şi ȋnţelegerea lumii sînt deziderate finale, iar ele sînt preluate ȋntr-un proiect de formare şi autoformare, un proiect (auto)poiectic dinamizat de nenumărate tehnici ale sinelui şi metode didactice. Elevii şi studenţii noştri ȋnsă s-ar putea să se fi născut deja ȋntr-o lume ȋn care cunoaşterea devine ȋn primul rînd instrumentală şi subordonată actelor de comunicare pură, fără valenţe formative şi paideutice. Pentru profesori, tehnologiile digitale sînt ȋn mod fundamental instrumente ȋn vederea a altceva, cu alte cuvinte sînt ontologic neutre şi, la limită, inofensive, transparente. Pentru nativii digital, ele sînt ȋn sine suficiente, dorite pentru sine, producînd satisfacţie şi completitudine prin simpla utilizare. Mai mult, mediile digitale nu susţin satisfăcător o cultură a introspecţiei şi formării, prin faptul că sînt antireflexive, reticente la profunzime şi procese subterane adînci, sînt antimetafizice şi hedoniste. Aceste lucruri sînt vizibile ȋncă de acum două-trei decenii. Blog-ul nu este diary, tendinţa lui nu este de a ascunde o interioritate fragilă şi sîngerîndă pentru a o vindeca descoperind-o, blog-ul este deja orientat către exterior, menirea lui e seducţia, este dinamic, superficial şi asertiv. Filmele de pe TikTok au renunţat la orice pretenţie estetică şi s-au desprins voios de eşafodajul cultural al societăţii cunoaşterii. Pe Instagram sau Snapchat, fluxurile abnorme de conţinut se epuizează ȋntr-o continuă sărbătoare a neȋnsemnătăţii. Nothing you can measure anymore, cum ar spune Leo Cohen. Că s-ar putea să avem o problemă fundamentală de ȋntîlnire cu elevii noştri a devenit şi mai evident ȋn timpul pandemiei, atunci cînd entuziasmul nereflectat al profesorilor cu privire la posibilităţile pe care le aduceau instrumentele digitale n-a fost aproape nicăieri dublat de un entuziasm simetric al educabililor. Dimpotrivă, intruziunii profesorale ȋntr-o lume pe care, pînă atunci, tinerii o locuiau tăcut, hedonist şi involuntar subversiv, i s-a răspuns adesea cu o tăcere obstinată, cu camere video ȋnchise care transformau ceea ce ar fi trebuit să fie noile spaţii educaţionale, luminoase ȋn sens kantian, ȋn veritabile cimitire virtuale. Ochiului care vede, feţei care se expune şi gurii care vorbeşte (simboluri fundamentale ale umanismului) i s-a răspuns cu ecrane negre, avataruri (adică simulacre) şi tăcere. Răspunsul posac, depresiv, a fost pus pe seama recluziunii forţate, a anxietăţii faţă de boală. Surprinzător (sau poate nu), studiile au arătat că nivelul general de anxietate al elevilor mai degrabă a scăzut ȋn timpul pandemiei.
Aşadar, o lume care devine altfel ȋn feluri deloc triviale, o lume care resemnifică forme vechi şi produce altele radical noi, o lume definită de un extaz nesfîrşit al comunicării, o lume a circulaţiei voluptuoase a semnificanţilor, o lume ȋn care corpurile se (re)descoperă pe sine ca obiecte ale seducţiei şi fermecării mutuale şi, totodată, ca suprafeţe semnificante (tatuate, ornate, lucrate), o lume care redescoperă ritualul local şi tribul, o lume a reţelelor şi circulaţiei infinite, o lume ȋn care sensul se produce şi dispare ȋn ritm de TikTok şi pentru care sistemele noastre de ȋnvăţămînt nu sînt ȋntru totul pregătite.
Poate că, ȋntr-o astfel de lume, filosofia are de oferit mai multe decît ȋn oricare alta, filosofia cu vocaţia ei permanentă pentru joc, dislocare, provocare şi dramatizare a unei forme de infantilitate formativă. O bravă lume nouă se naşte sub ochii noştri. ȋn fiecare pliu al realităţii mamifere mici, conectate (şi tatuate), consumă şi creează neobosit carnea realităţii. Al lor este viitorul. De pe margine, cei care privesc melancolic şi neputincios sînt doar dinozaurii.
Doru Căstăian este profesor de filozofie și științe socio-umane, publicist, traducător.
Foto: wikimedia commons