Despre cum am devenit „şpagolog“
În urmă cu cîţiva ani, în cadrul Campaniei „Nu da Şpagă!“ – singura de acest gen care s-a desfăşurat în România (un proiect finanţat de Uniunea Europeană, prin programul Phare Societate Civilă 2001) –, ne-am gîndit să alcătuim şi un Manual de şpagă care să conţină nu doar practicile asociate corupţiei mici, cele cu care ne-am obişnuit în viaţa de zi cu zi, ci şi „tarifele“ de la vremea respectivă. Era mai mult decît o „jucărie“, o abordare ironică a „fenomenului“, căci putea să le ofere şi un instructaj celor novice într-ale şpăgii. Eu însămi fusesem de multe ori în situaţia de a nu ştii cum şi cînd să plasez plicul sau să strecor bancnota, ca să nu mai vorbim de parcurgerea întregului ritual, acel preludiu al şpăgii, care implică modulaţii ale vocii, insinuări, zîmbete şi semne discrete. Să nu mă înţelegeţi greşit: „manualul“ nu s-a transformat, în final, într-o pledoarie pentru şpagă. În momentul în care am început să asamblez toate poveştile – în general, cazuri tipice pe care le adunasem de la alţii mai versaţi decît mine –, m-a amuzat faptul că începuse să se contureze un manual în toată regulă, căci „obiectul“ şpagă se supunea treptat tuturor legilor ştiinţifice pe care le cunoşteam. Puteam vorbi despre sisteme de referinţă, despre mărimi direct sau invers proporţionale, despre corpuri transparente sau opace, despre conductoare de legătură sau chiar despre circuitul şpăgii în natură. Aici era toată subtilitatea, fiindcă în acest mod puteai avea o privire de ansamblu asupra întregului „fenomen“ care, odată înţeles, ar fi putut să fie combătut.
Manualul a apărut ca o componentă a campaniei, a stîrnit ceva vîlvă la vremea lui (mulţi l-au privit ca pe o curiozitate, alţii l-au ignorat pentru că a „învăţa“ ce înseamnă şpaga în România li se părea de-a dreptul inutil), a fost catalogat drept o abordare creativă a problemei corupţiei şi cam atît. Nu ştiu ce s-a întîmplat mai departe cu el. Ideea iniţială era să ajungă prin spitale, în secţiile de poliţie, pe birourile funcţionarilor publici sau pe catedrele profesorilor, însă probabil că multora li s-ar fi părut o glumă proastă. Curios este însă faptul că interesul ziariştilor străini faţă de manual şi de campania în sine a fost constant şi pe termen lung. La început, am crezut că li se pare pur şi simplu un subiect exotic care are în el o doză de senzaţional. Însă în momentul în care, chiar şi după trei ani, încă mai primeam telefoane pentru a da scurte interviuri despre manual, mi-am luat în serios rolul de „şpagolog“ (un termen inventat de un realizator de ştiri de la noi), căci am sesizat brusc diferenţa între cum este privit aici un astfel de proiect şi cum e perceput dincolo. Aici, de fapt, a fost luat în băşcălie, aşa cum fac românii cu toate lucrurile care îi afectează, dar pe care nu pot sau nu vor să le schimbe, pentru că „merge şi aşa“; acolo subiectul a fost tratat cu seriozitatea cuvenită.
Din întrebările şi replicile celor care mă intervievau, m-am prins, destul de tîrziu, că ei, de fapt, sînt bucuroşi (şi în acelaşi timp, răsuflă uşuraţi) de faptul că noi conştientizăm, în sfîrşit, că avem o problemă gravă şi că discutăm deschis despre ea, iar un „manual de şpagă“ poate reprezenta un prim efort de a o rezolva. Şi că, de fapt, aşteaptă mai mult de la noi, lucruri concrete (care, desigur, nu s-au mai întîmplat), o schimbare care să vină din interiorul „sistemului“. Din păcate, o atitudine asemănătoare ar fi avut – să zicem – şi faţă de un trib de canibali din Africa, care la un moment dat ar fi ajuns la concluzia că nu e bine să-ţi mănînci semenii. Şi pe ei i-ar fi ascultat cu aceeaşi seriozitate, dacă le-ar fi povestit cîteva „reţete“ de preparare a diferitelor părţi ale trupului uman.
În Germania, „manualul“ a circulat pe e-mail-uri în format pdf şi a fost dezbătut pe forum-uri de românii de acolo. Nu e vorba despre nici o nostalgie faţă de ţară, ci de acelaşi sentiment de uşurare – nu mai trăiesc aici, nu mai fac parte din acest „experiment“.
Am răsfoit Manualul de şpagă după şase ani de la editare şi după ce străinii s-au plictisit să ne mai ia interviuri, considerîndu-ne probabil irecuperabili: nu s-a schimbat nimic, doar „tarifele“ sînt altele.