Despre cerul filozofilor sau de ce este importantă fizica

17 ianuarie 2018   Tema săptămînii

Imaginați-vă că e o noapte de vară, că e vacanță și că stați întins în iarbă, privind cerul. Orașul a rămas departe și în jur nu sînt alte lumini. Puteți vedea, în sfîrșit, stelele. Ați trecut în revistă constelațiile pe care le știți, ați descoperit cîteva stele căzătoare, v-ați minunat de diferența de adîncime, luminozitate sau detaliu în care se văd lucrurile în absența luminii reziduale. Acum, că ați trecut prin toate acestea, lăsați-le deoparte și priviți cerul. Uitați, mai întîi, teoriile pe care le știți de la școală și încercați să recuperați o privire ingenuă și copilărească, încercați să recuperați uimirea celui care descoperă imensitatea cerului înstelat de deasupra noastră. A mers? Să facem atunci pasul următor. Încercați să priviți cerul cu ochii anticilor care credeau că bolta e o pînză întunecată ce ascunde privirii noastre eternul foc ceresc. Atunci, ceea ce numiți stele nu sînt altceva decît găuri în vălul ceresc. Vedeți, dincolo de ele, licăririle Marelui Foc? Dacă ați reușit, e timpul să trecem la pasul următor. Imaginați-vă că sînteți în centrul Universului, că întreagă această boltă cerească e făcută să vă înconjoare și să vă protejeze. Încercați să vedeți cerurile ca pe o boltă solidă și cristalină, încrustată cu diamante care strălucesc; sau, poate, o succesiune de astfel de sfere solide și cristaline, cuprinse unele în altele, fiecare cu stelele lor, pînă la ultima mare sferă care ne înconjoară, ne protejează, și ne separă de cerurile lui Dumnezeu. Să mai facem un pas în acest exercițiu de imaginație. Imaginați-vă cum toate aceste sfere solide se dizolvă; cerul este un imens ocean fluid care poartă cu el stelele, ca tot atîtea corăbii. Plutiți în acest ocean nesfîrșit, călătorind de la o stea la alta. Lăsați-vă purtați de vîrtejurile eterului, tot mai departe. Apoi eliminați și eterul: nu aveți nevoie de un fluid imaginar pentru a face salturi, cu gîndul, de la o stea la alta. Puteți merge așa mai departe, și mai departe… În sfîrșit, întoarceți privirea înapoi, spre locul din care ați plecat, și priviți cu atenție „gămălia de ac“ care este Pămîntul. Contemplați de la înălțime diferențele de scală, ordine, armonie, încercînd să priviți, simultan, universul mare și universul mic, fără să vă scăpați din ochi chiar pe dumneavoastră, subiectul acestui exercițiu de imaginație.

Dacă ați ajuns pînă aici, atunci tocmai am parcurs, împreună, etapele unui exercițiu spiritual. E un exercițiu spiritual de tip stoic, puțintel adaptat, pentru că ne-a permis să trecem, oarecum pe nesimțite, prin două mii de ani de istorie a filozofiei. Scopul unui astfel de exercițiu este schimbarea de perspectivă, redimensionarea zilei de azi și plasarea ei într-o perspectivă ceva mai puțin egocentrică, ceva mai aproape de universal. Stoicii numeau acest exercițiu „privirea de sus“ (cu variante ca „zborul“ sau „circumnavigarea Pămîntului“). La capătul lui, învățăcelul descoperă, în funcție de abilități, uimirea, admirația sau recunoștința pentru „cele comune tuturor.“ Seneca vede în contemplarea cerului și un exercițiu de trezire: „Nu e nimeni“ – ne spune el – „atît de încet, atît de îngust la minte, încît să nu fie entuziasmat de fenomenele cerești“ (Naturales quaestiones, VII, 1). O minte „trează“ și activă înțelege rapid că nu există studiu mai nobil decît fizica; și că nu există alt scop al vieții umane decît înțelegerea Universului. 1500 de ani mai tîrziu, Robert Boyle rezonează cu aceste pasaj din Naturales quaestiones cînd spune că cel care nu este capabil să contemple misterele Naturii locuiește în Univers „ca un păianjen într-un palat“ (Boyle, Essays, 5, 10). Cel care vrea să fie mai mult decît un păianjen în palatul naturii are datoria să descopere fizica, adică știința fenomenelor cerești.

Pentru stoici, fizica vine imediat după etică, în ordinea învățării. Mintea „trezită“ și disciplinată găsește în cer obiectul de studiu care o înnobilează. Dar poate ajunge să descopere și că adevărata casă a înțeleptului nu e peticul de pămînt de pe care pleacă zborul imaginației, ci cerul însuși. Sau, cum spune Seneca, înțeleptul este „așezat în cer“ (Seneca, Epistole 68, I, 2). Nu e nimic mistic în această declarație. Înțeleptul este pur și simplu cel care a înțeles exact care este datoria și împlinirea rațiunii: ca descoperind măcar o parte din legile fundamentale ale Universului să contribuie la creșterea gradului de înțelegere și raționalizare a Lumii. Înțeleptul face altfel exercițiul de zbor al imaginației cu care am început și noi. El înțelege că „mintea ajunge în posesia completă a beneficiilor existenței umane doar atunci cînd se eliberează de rău, căutînd în înaltul și în adîncul lucrurilor, și intrînd în sanctuarele cele mai secrete ale Naturii“ (Naturales quaestiones I, 6-9).

Stoicii nu sînt însă singuri în exer-cițiul lor de contemplare „avizată“ a cerului înstelat de deasupra noastră și nici în afirmarea superiorității fizicii. Nu întîmplător, Despre cer e probabil cel mai întîlnit titlu al curriculei educaționale din toate timpurile. Ima-ginați-vă o disciplină care începe cu patru secole înainte de anul 1 și continuă pînă la sfîrșitul secolului al XVII-lea. Din această perspectivă, „revoluția științifică“ aproape că nu există. Dialogul galilean asupra „celor două mari sisteme ale lumii“, oricît de polemic cu Aristotel, este construit pe structura aristotelicului Despre cer, urmînd îndeaproape întrebările acestuia. Manualul disciplinei despre cer este Sfera lui Sacrobosco: un text redactat în prima jumătate a secolului al XIII-lea de un călugăr englez (John of Hollywood). Sfera lui Sacrobosco este o prezentare simplificată a astronomiei ptolemaice și a cîtorva dintre întrebările fundamentale formulate de Aristotel cu privire la structura și organizarea cosmosului, dar și (probabil) cel mai de succes manual universitar din toate timpurile. (1) Sfera lui Sacrobosco supraviețuiește invenției tiparului, marilor descoperiri geografice, răspîndirii astronomiei copernicane și chiar revoluției lui Kepler. Este retipărit pînă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cu adăugiri succesive, care încorporează adesea noutăți incompatibile cu cadrul tradițional inițial. Aceste „sfere“, manuscrise sau tipărite, ajung să fie principalul vehicul de diseminare de informații noi despre Univers în mediul universitar european (și, uneori, chiar și în afara lui). E adevărat, începînd din Renaștere, disciplinele despre cer se multiplică și se ramifică: astronomiei, astrologiei și fizicii li se adaugă cosmografia și istoria naturală… iar uneori chiar istoria pur și simplu. Din nou, istoricul filozofiei poate vedea elemente de continuitate în povestea dominată, pe vremuri, de teza „revoluției științifice.“ Marii savanți ai secolelor XVI‑XVII sînt în primul rînd filozofi, umaniști, și cunoscători ai tradiției. În această cheie ar fi de citit faimosul pasaj din scrisoarea-prefață la Despre revoluțiile sferelor cerești (1542):

„Am reflectat îndelung la confuzia existentă în tradițiile astronomice cu privire la mișcările sferelor cerești. Am început prin a fi nemulțumit că aceste mișcări, create de dragul nostru de cel mai priceput dintre artizani, nu erau mai bine și mai acurat înțelese de marea majoritate a filosofilor […]. Iată de ce am considerat că era de datoria mea să recitesc operele tuturor filozofilor, pentru a vedea dacă vreunii au propus și alte mișcări ale sferelor celeste decît cele despre care am învățat de la scolastici. Astfel am găsit la Cicero teoria lui Hicetas, după care Pămîntul se rotește. Am văzut apoi, citind Plutarh, că și alții erau de aceeași părere […]. Pornind de la aceste surse, am început să consider posibilitatea ca Pămîntul să fie, de fapt, mobil.“(2)

Elementele istorice, „morale“ (și uneori religioase) ale disciplinei despre cer sînt evidente la fiecare pas și prezente chiar și acolo unde subiectul discutat e tehnic, și pare să țină de astronomie. Nu lipsește nici exercițiul „zborului“ sau al „privirii de sus“ cu care am început. Modernii, ca și anticii, sînt tot mai conștienți de poziția precară a umanității pe „vîrful de ac“ care este Pămîntul, un glob printre mii de alte globuri rătăcitoare. Putem citi următorul pasaj ca pe o mărturie a acestei „priviri de sus“:

„[…] spunem că există infinite pămînturi, infiniți sori, infinit eter; sau, după Democrit și Epicur, există un plin și un gol infinite, și care se întrepătrund. Și există infinite specii, unele cuprinse în altele, și unele ordonate de altele: specii diferite și care concură cu toatele pentru a alcătui un univers unic, întreg și infinit; iar ele sînt infinitele părți ale infinitului, deoarece din infinitele pămînturi asemeni cu acesta al nostru decurge existența în act a unui pămînt infinit, dar nu înțeles ca unul singur și continuu, ci ca un tot alcătuit din infinita mulțime a infinitelor pămînturi.“ (3)

Multiplicarea centrelor de rotație, sau exercițiul de imaginație al lumilor multiple, este una dintre caracteristicile modernității. Îl putem însă citi ca pe o continuare a exercițiului „privirii de sus“ și nu o contrazicere a acestuia. Chiar și cînd răspunsurile, modelele cosmologice și explicațiile cauzale diferă, există o unitate de discurs care leagă datoria filozofului de cunoașterea „fizicii“ și descoperirea legilor universale. Ceea ce ne arată că și modernii, pe urmele anticilor, știau prea bine că drumul spre legea morală din noi trece prin cerul înstelat de deasupra noastră.

________

Note:

(1) Pentru o discuție, vezi Dana Jalobeanu, Doina Cristina Rusu, eds., Cosmologie filosofică. Texte fundamentale. Cosmologia Renașterii, Editura Universității din București, 2016, capitolul 2. Vezi și O. Gingerich, „Sacrobosco as a Textbook“, în Journal for the History of Astronomy, p. 19 (1998)

(2) Copernic, „Scrisoarea prefață“ la De---spre revoluțiile sferelor cerești, vezi M. Oster, Science in Europe. A Primary -Source Reader, 2002, p. 31-32.

(3) Bruno, 2003, p. 73. 

Dana Jalobeanu este profesor de filozofie și istoria științei la Facultatea de Filozofie a Universității din București.

Mai multe