Despre cerșetori și corporatiști

Ipocrizia poate să fie o modalitate de-a te adapta lumii în care trăiești. Instinctele trebuie reprimate pentru a trăi în societate. Nu poți să spui mereu ce gîndești, nu poți să faci mereu doar ceea ce vrei. „Trăim într-o societate”, vorba lui George Constanza. Și tocmai de asta ne-am dezvoltat o persona, o mască pe care o afișăm în interacțiunile noastre. Iar lucrul acesta pînă la un punct este firesc și sănătos. Problema (chiar și de ordin clinic) apare – după cum spune Carl Gustav Jung – atunci cînd există o identificare cu persona, cu funcția, cu rolul pe care-l îndeplinești. Nu ești mereu președinte de bloc, șef de șantier, șofer sau vînzător de ziare etc. Într-o zi obișnuită, sîntem mai mulți oameni pe rînd. Dacă stai să te gîndești bine, chiar e greu să n-o iei razna.

În condițiile astea, cred că se poate vorbi despre două feluri de ipocrizie: a) ipocrizia naturală – cea care rezultă în mod firesc datorită nevoii de-a nu-i răni pe ceilalți; la un anumit nivel, putem să zicem și că politețea intră în categoria asta; și b) fățărnicia – adică tentația de a-ți schimba fața în mod deliberat pentru a obține unele avantaje.

Fățărnicia mărește distanța dintre sinele tău real și imaginea pe care o afișezi lumii. Din punctul meu de Vedere, mediul corporatist este unul dintre cele mai favorizante medii pentru multiplicarea fețelor. Departamentele de HR te încurajează să fii cea mai bună versiune a ta. O fac nu pentru a-ți fi ție bine, ci pentru a fi cît mai eficient la muncă. Se cultivă ideea că o corporație este ca o familie mare și numeroasă. Pe hîrtie totul sună idilic, doar că realitatea din teren nu se pupă cu realitatea din e-mail-urile scrise în limbaj de lemn.

În fine, ce vreau să zic e că în mare parte din zilele pe care le trăiesc sînt corporatist. Am absolvit Facultatea de Filosofie, dar lucrez în industria jocurilor de noroc online. Toate tratatele de etică și morală pe care le-am studiat în studenție nu m-au făcut o persoană mai bună. Cred că mai degrabă m-au făcut mai atent la mine și la ceilalți. Bun și bronzul. Există o superioritate morală a corporatistului, o superioritate pe care o văd în directă legătură cu ipocrizia.

În pauzele de țigară, există mai multe șanse ca adevărata față a cuiva să iasă la iveală. Mai ales dacă în jur sînt oameni ai străzii. „Norma” este să-i detești, să-i jignești și să dai vina pe ei pentru situația în care au ajuns. Doar că viața e complexă și plină de aspecte, vorba poetului. Cînd văd tipul ăsta de discurs la adresa nefavorizaților îmi aduc aminte începutul din Marele Gatsby: „Pe vremea cînd eram mai tînăr şi mai influenţabil, tata mi-a dat un sfat care de atunci mi-a rămas mereu prezent în minte. – Ori de cîte ori ai poftă să critici pe cineva, mi-a spus, ține seama că nu toţi oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu.” (traducere de Mircea Ivănescu).

Cu toate astea, trebuie să recunosc că o parte din mine se simte bine cînd trec pe lîngă un homeless. După ce îi las un leu sau o țigară parcagiului meu preferat, îmi trece efectul empatiei și-mi zic: „Ce bine că nu sînt eu în locul lui!”. Oricît de supărat aș fi fost în ziua aia, starea de rău îmi trece mai repede dacă văd pe cineva într-o situație atît de nasoală. Iar apoi mă simt prost că m-am simțit bine gîndind în felul ăsta.

Pînă la urmă e foarte greu de conceput că majoritatea dintre noi putem ajunge rapid într-o situație de felul ăsta. Psihicul e foarte fragil, ai nevoie doar de o serie de vești extrem de proaste pentru a ajunge să dormi în stradă. Tocmai de aceea nu dau bani cerșetorilor decît pentru vicii. Pentru mine e o modalitate de-a rămîne mai aproape de mine însumi.

Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am văzut în centrul vechi un om al străzii care i-a cerut unui tînăr niște bani să-și ia o bere. Tînărul ținea o sticlă de bere în mînă, a băut o gură și i-a zis: „Nu-ți dau bani de bere, dacă vrei îți iau ceva de mîncare”. Cerșetorul i-a zis că n-are de unde să-i ia ceva de mîncare. Deși în spatele lui era o patiserie, iar cîțiva metri mai sus era o coadă imensă la pizza. Cerșetorul a plecat mai departe și m-a ajuns din urmă. Ne-am oprit amîndoi la un semafor. Am scos trei lei din portofel și două țigări din pachet. I le-am întins. Le-a luat fără să se uite la mine și fără să-mi mulțumească. Apoi am traversat împreună strada, iar eu am intrat într-un anticariat. A intrat și el după mine și-a început să deranjeze clienții. Am făcut pe eroul și i-am zis să plece afară. S-a uitat la mine și mi-a zis: „Crezi că dacă mi-ai dat doi lei și-o țigară ești șmecher?”.

Apoi a ieșit fără să închidă ușa.

Remus Boldea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: A rîs și tata, Editura Trei, 2022.