Despre ce vorbim cînd vorbim despre depresie
În ultima vreme, se vorbeşte foarte mult despre depresie iar studiile de specialitate, experienţele personale trecute prin filtrul subiectiv al multor scriitori sau artişti, dar şi mărturiile oamenilor de toate felurile, pe care i-am întîlnit personal, constituie deja o literatură al cărei corp nu încetează să crească şi să ridice probleme.
Recent, spaţiul cultural românesc a fost atins de Demonul amiezii al lui Andrew Solomon, finalist al premiului Pulitzer, un autor american care excelează în lirismul cu care tratează o experienţă pur personală, iar această carte a stîrnit multe dezbateri. Pe de altă parte, tot recent, spaţiul public românesc a cunoscut concluziile unui studiu nu ştiu cît de consistent din care reiese că românii ar fi cea mai „depresivă“ naţie din Europa. Şi, nu în ultimul rînd, oricine poate să constate că acest cuvînt a intrat în fondul comun lingvistic şi e folosit cu aceeaşi naturaleţe cu care noi denumim drept „adidaşi“ încălţările de sport, indiferent de firma producătoare. Fără să încerc o analiză etimologică a cuvîntului şi să urmăresc felul în care se suprapun înţelesurile unui cuvînt care, în esenţă, semnifică o presiune joasă, o scădere sau un declin şi implicaţiile lui arborescente care vizează atît sfera geografică, medicală şi economică, cred că e necesară o repunere în termeni a depresiei.
Ne întîlnim des cu oameni care din două-trei replici îţi spun că sînt „deprimaţi“, e atît de comun să auzi ceva de genul „n-am mai făcut nimic în ultima vreme, am fost cam deprimat“ şi mai ales oameni care în cafenele se declară deprimaţi şi rămîn cu privirea în gol, în timp ce îşi sorb cafeaua. Şi la spital, însă, am ajuns să văd, în ultimii ani, atîţia oameni care se plîng de „depresie“, făcînd referire, de fapt, la o stare de tristeţe sau îngrijorare explicabilă în context, fie el social, economic sau personal. În nici un caz depresia nu trebuie bagatelizată, şi nu doar depresia ca entitate clinică de sine stătătoare, ci toate tulburările conexe şi manifestările ei punctuale. Din contră, aceste lucruri trebuie discutate pentru că fenomenul depresiv rămîne un subiect delicat.
Într-un astfel de aflux al depresiei care năvăleşte peste naţiile din întreaga lume, dar se pare că în special peste români şi, mai cu seamă, peste elita care dezbate şi expune intens subiectul, ne întrebăm cît se poate de firesc ce se întîmplă cu noi. Ce se întîmplă cu scriitori şi artiştii care mai mult ca niciodată îşi alimentează şi uneori chiar inundă propriile creaţii cu acea apă neagră a unei depresii fără sfîrşit?
Prima tentaţie a fost să reiau epidemiologia depresiei aşa cum am învăţat-o în rezidenţiat şi am aprofundat-o în specialitate, să iau iarăşi la mînă bibliografia studiului pe care l-am întreprins chiar eu asupra fenomenului depresiv la tineri, cu viză ţintită asupra mediului universitar, să aduc argumente statistice şi să detaliez procentele în funcţie de nivelul de instruire, educaţie, condiţii de trai şi de muncă. Poate că astfel aş fi putut să prezint cititorilor faptul univoc că nu avem diferenţe semnificative între cei cu studii superioare şi cei cu studii medii sau joase, între aşa-zişii oameni simpli şi artişti sau intelectuali, între o ramură profesională şi alta sau între români şi alte naţii din arealul geografic. Dar asta ar fi fost doar o expunere cifrică şi destul de aridă chiar şi pentru publicul unei reviste de psihiatrie.
Mai potrivit a fost să mă gîndesc la mine, la experienţa proprie şi mai ales la felul în care percepţia mea asupra depresiei a evoluat de-a lungul timpului. Ce clişee am asimilat fără să vreau, pe care dintre ele am ajuns să le desfiinţez pe cont propriu şi cîte mi-au fost spulberate de realitatea pe care s-a întîmplat să o cunosc nemijlocit?
Încă din liceu am avut o preocupare constantă şi pentru literatură, şi pentru psihologie şi am ajuns, pînă la urmă, să urmez medicina şi apoi psihiatria. Admit şi eu că astăzi vorbesc despre tulburările psihice în termeni destul de seci pentru prietenii mei scriitori sau artişti, apar cu o viziune destul de rigidă şi nesatisfăcătoare pentru ei, tocmai eu care, în liceu, prins cu totul de literatură, avem impresia că de la Suferinţele tînărului Werther la Kafka şi pînă Pe culmile disperării se întind panglicile negre ale depresiei, iar depresia mi se părea apanajul firesc al intelectualilor dilematici, al artiştilor profunzi, şi condiţia esenţială al producerii unei capodopere. Apoi clişeele au început să cadă.
Oricine ştie azi că Franz Kafka a fost o persoană solară şi plină de viaţă, un mare amator al plimbărilor cu motocicleta şi al plajelor însorite. Ştie la fel de bine că Hemingway, un bon viveur notoriu, a ajuns să se sinucidă într-unul dintre episoadele depresive care s-au înteţit spre finalul unei vieţi pline de excese, făcîndu-l să repete gestul tatălui său. Lucrurile se relativizează şi mai tare cînd, în practică, întîlneşti atît de des depresia la oamenii muncii fizice, ai cîmpului şi ai unui trai aparent sănătos; ar părea imuni la orice fel de tulburare care implică dilematizarea morbidă, lipsa plăcerii şi a interesului sau tristeţea vitală. Şi totuşi. Am văzut de atîtea ori astfel de oameni care, pur şi simplu, s-au blocat, care nu mai aveau puterea să facă nimic, să se îngrijească de minimul necesar, să aibă o viaţă afectivă şi sexuală normală sau care nu mai vedeau nici un viitor, în două cuvinte – „oameni sfîrşiţi“, care nu se avîntaseră niciodată în demersul nebunesc al lui Papini. Şi de ce?
E cît se poate de simplu şi deseori multe probleme comunicante sau ramificate îşi găsesc soluţia prin definirea corectă a termenului iniţial.
Pentru că depresia e o afecţiune care incapacitează, e o boală ca oricare alta, gravă ca oricare altă boală gravă pentru care s-a descoperit măcar mecanismul patogenic, dacă nu cel cauzal, şi pentru care cercetătorii au reuşit să ofere şi soluţii. În ceea ce priveşte medicamentele, lucrurile stau atît de bine încît şi astăzi defilăm cu cuceririle anilor ’90. Celebrul Prozac, care devenise în Statele Unite mai notoriu decît mulţi preşedinţi americani, e la fel de bun şi astăzi, şi toate celelalte produse similare care reglează serotonina, în anumite circuite neuronale, sînt atît de satisfăcătoare, încît cercetarea psihiatrică şi-a încetinit motoarele în acest domeniu, preferînd să-şi orienteze atenţia spre alte afecţiuni încă netratabile. Aici, spun ei, avem deja soluţii mulţumitoare şi, cu ajutorul psihoterapiei, lucrurile merg bine – asta pentru că, repet, depresia este o boală unde avem un mecanism biologic cert demonstrat şi un model bio-psiho-social din care e greu să ne urnim.
Felul în care o moleculă cum e serotonina (sau altele) se leagă cauzal de o stare, de o paletă de emoţii e, bineînţeles, rizibil pentru umanişti şi presupune desfiiţarea dualismului cartezian. N-o să mă avînt în direcţia asta, deşi unii psihiatri au făcut-o cît se poate de pertinent şi succint, şi n-o să susţin rigid descoperirile biologice şi nici n-o să rămîn blocat pe o poziţie autosuficientă, pentru că fenomenul mă interesează în continuare şi merită cercetat şi discutat mai departe. Dar dacă depresia e aureolată intelectual, boem sau metafizic (spuneţi-i cum vreţi) şi alege cu predilecţie anumiţi oameni sau anumite firi şi medii, urbanul şi cultura, cum rămîne cu bolile „vulgare“ – de tiroidă, să zicem, accidentele vasculare sau substanţele care produc secundar depresie?
Asta pentru că depresie nu înseamnă doar tristeţe, iar tristeţea nu înseamnă neapărat tristeţe patologică. Cînd vorbim despre tristeţea depresivă, vorbim despre o stare blocată la polul negativ, iar psihiatrul are grijă să testeze, printre altele, reactivitatea (nu doar intensitatea, durata şi contextul), înainte s-o eticheteze ca patologică.
Iar pe lîngă tristeţe, mai sînt multe alte lucruri afectate – gîndirea, cogniţia, voinţa şi puterea de decizie. Cînd vorbim despre lipsa poftei de mîncare, vorbim despre o scădere semnificativă în greutate (calculată în procente), cînd vorbim despre insomnie, vorbim despre nopţi întregi nedormite (calculate în ore), şi cînd vorbim despre funcţionare, vorbim despre oameni care nu mai au puterea să se spele, să se îngrijească sau să mai facă treabă, nici măcar în casă, darămite să se aventureze prin cafenele sau pe stradă. Aici alunec spre extrema severă a depresiei; spuneam mai sus că mai sînt multe alte tulburări de spectru depresiv deloc de neglijat, dar nu mă pot abţine, fiindcă, în timp ce scriu, îmi vine în minte cazul unei paciente din primul meu an de rezidenţiat, care avea idei de negaţie – a existenţei, a funcţiei propriilor organe, a celorlalţi şi chiar a lumii – în cadrul depresiei. Nu a mai venit o vreme la control şi, cînd a apărut, în cele din urmă, doctoriţa cu care lucram a întrebat-o îngrijorată unde a fost şi mai ales de ce nu a mai venit. Pacienta i-a răspuns intrigată – „cum să vin cînd tramvaiele nu mai merg, autobuzele nu mai merg şi nimic din ce-ar trebui să existe, nu mai există?!“ Pentru mine, era o enormitate, dar pentru doctoriţă a fost ceva perfect congruent cu delirul Cotard, care îi complicase depresia.
Poate că tot ce-am scris aici e doar o justificare în faţa celorlalţi şi în faţa mea – de ce am devenit atît de „rigid“, atît de „oblu“, atît de sever sau atît de prudent cînd vorbesc despre depresie, poate că toate cazurile pe care le-am văzut mă fac să nu mai judec ca ceilalţi, e o punte pe care am mers şi acum nu mai pot să trec înapoi, dar dincolo de asta e o invitaţie la meditaţie, la aprofundarea fenomenului depresiv şi o modulare a percepţiei cînd vorbim despre depresie. Promit să o fac şi eu.
Augustin Cupşa este psihiatru şi scriitor.