De(spre) căruţă

Propunîndu-şi să arate de ce România este altfel, cartea profesorului Lucian Boia demonstrează că, de fapt, România este la fel. Privindu-ne fără părtinire, vedem limpede că am fost mai mereu în criză, retardaţi economic şi cultural faţă de Europa, marginali şi mărginiţi. Nu este nevoie să ne comparăm cu alte state europene sau de aiurea pentru a dovedi „altfelitatea“ românească. Este suficient să ne analizăm în sine pentru a constata permanenţa unui anume fel de a fi. Se tot vorbeşte despre actualitatea lui Eminescu sau Caragiale, cînd mai drept ar fi să inversăm perspectiva. Sîntem vechi, domnilor, am fost mereu la fel.

Despre eseul dlui Lucian Boia s-a discutat mult. Uneori aruncă şi înţelepţii cîte o piatră în balta societăţii actuale şi cohorte de nebuni se reped să o scoată. Fondul şi forma lucrării au fost tălmăcite şi răstălmăcite, diverse capitole şi-au cîştigat fani sau duşmani, patrioţii au denunţat actul antinaţional, titlul a beneficiat de analize lingvistice, filozofice, de marketing. Însă nu s-a spus nimic despre copertă. Nu-mi sînt cunoscute logica şi procedura alegerii unei coperte, dar îmi imaginez că un asemenea ambalaj este oarecum ilustrativ pentru acel conţinut. În cazul lucrării De ce este România altfel?, imaginea îmi pare reprezentativă. Eterna şi fascinanta Românie este prezentată sub forma căruţei naţionale, trasă de o gloabă oropsită, ce paşte cuminte lîngă o rablă autohtonă. Interesant este că aceeaşi idee apare şi pe coperta altei lucrări ce explică retardarea noastră economică – cartea profesorului Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500–2010). Şi acolo, căruţa este bine reprezentată, mai rusticul şi pitorescul atelaj fiind depăşit de un automobil occidental. Carevasăzică, România a cam rămas de căruţă sau România este însăşi căruţa ce se tîrîie greoi într-un cadru idilic.

O asemenea percepţie este veche. În secolul al XIX-lea, călătorii occidentali remarcau căruţele rudimentare şi drumurile proaste, adevărată oglindă a României de atunci. Recentul scandal al cărnii de cal arată că aproape nimic nu s-a schimbat, unul dintre clişeele străinilor despre România fiind că avem o ţară cu multe căruţe pe drumurile publice. „Carul cu boi“ este recunoscut de români ca o temă artistică autohtonă, iar carul/căruţa reprezintă un element important în filozofia noastră populară (de la modelul bunului gospodar şi pînă la morala buturugii mici).

Revenind la cartea profesorului Boia, este clar că avem o problemă (istorică) la căruţa românească. Descriind lucrurile în structura lor, atelajul are trei elemente constitutive: căruţa propriu-zisă, animalul de tracţiune şi căruţaşul (absent sau suspendat, din poză). Vom constata că fiecare componentă are neajunsuri serioase. La cum înţeleg eu lucrurile, căruţa este ţărişoara, cu tot ce înseamnă ea, cu ministere şi instituţii, cu rîu şi ram şi cu cei care trebuie tractaţi spre limanul existenţei. Căruţaşul simbolizează clasa conducătoare, elita politică, cea care ne ghidează spre ieşirea din labirintul drumurilor prăfuite. Iar animalele de povară, cai sau boi, sînt plătitorii de impozite. Copertele celor două cărţi îmi sugerează că România s-ar confrunta cu cîteva situaţii proverbiale: carul este supraîncărcat şi se răstoarnă des; este pus mereu înaintea boilor (sau a mai burghezilor bidivii); căruţaşii bat exact animalele care chiar trag carul, deşi la omul sărac nici acestea nu se mişcă prea bine; surugiii încurcă comenzile „hăis“ şi „cea“; este greu la dealul crizei cu boii mici; deşi căruţaşii sînt total neatenţi, animalele de povară (cu ochelari de cal) găsesc drumul bun spre casă; căruţaşii înjură birjăreşte şi fură din propria căruţă.

Dar să nu disperăm. Există mereu jarul minune care să transforme mîrţoaga hămesită în ditai armăsarul fermecat, ce va trage la deal căruţa naţională. Mai rămîne doar problema harabagiilor, care tot aruncă firimituri în căruţă şi caută cu încrîncenare taman buturuga mică. Nu de alta, dar pare să le convină ca România să rămînă un Caracal mai măricel. În toate aceste privinţe, căruţa românească a rămas la fel, înaintînd la pas pe drumul sinuos spre modernitate. La urma urmelor, care-i graba?

Constantin Ardeleanu este conferenţiar universitar la Facultatea de Istorie, Filozofie şi Teologie a Universitaţii „Dunărea de Jos“ din Galaţi. Cel mai recent volum publicat: Gurile Dunării – o problemă europeană. Comerţ şi navigaţie la Dunărea de Jos în surse contemporane (1829-1853).