Despre caritate și incluziune socială
- de ce se exclud reciproc cele două? -
“Asistenţa socială este pomană”, “asistenţa socială e un soi de caritate”, “asistaţii sociali sînt pomanagii ori cerşetori”. Am evocat doar cîteva dintre ideile ce pot fi regăsite cu uşurinţă în spaţiul public românesc, prezente preponderent la dreapta spectrului politic, dar de care nici anumiţi reprezentanţi ai stîngii nu sînt totalmente străini. Asemenea aserţiuni sînt rodul unei confuzii grave între protecţia socială şi caritate, confuzie care se traduce, şi mai departe, prin afirmaţia că o societate ar putea asigura incluziunea socială a membrilor săi, efectiv graţie carităţii unor membri mai înstăriţi şi cu dare de mînă.
Din moment ce statul este un administrator prost şi corupt, care risipeşte resursele publice, soluţia constă în eliminarea lui din joc şi revenirea la virtuţile individuale – caritatea şi milostenia. Indivizii luaţi separat vor şti să evalueze mai bine nevoile membrilor comunităţii şi îşi vor direcţiona milostenia către acele segmente cu adevărat nevoiaşe, în timp ce statul reprezintă doar o birocraţie oarbă şi incapabilă să ţintească eficient grupurile vulnerabile. Cam aceasta este esenţa pledoariei împotriva protecţiei sociale a unei părţi a dreptei conservatoare, foarte în vogă la ora actuală, mai ales după ce sistemele sociale ale statelor europene au fost covîrşite de efectele devastatoare ale crizei globale: şomaj şi precaritate pe scară largă.
O primă observaţie critică faţă de această viziune este aceea că o societate nu se poate constitui pe virtuţi individuale, ci pe reguli şi drepturi. Premisa de la care pleacă conservatorii, neoliberalii şi alţii ca ei este aceea că societatea, la fel ca şi economia, se poate autoregla prin agregarea virtuţilor individuale care duc, în cele din urmă, la coagularea binelui public. Or, dacă acceptăm premisa că milostenia va soluţiona problemele de excluziune socială, atunci de ce nu am putea la fel de bine elimina poliţia şi forţele de ordine din societate, sperînd că virtuţile individuale ale membrilor societăţii vor proteja singure proprietatea privată de abuzuri şi furturi?
Dar problema principală a compasiunii şi a carităţii privite ca temelie a unei societăţi incluzive este aceea că ele nu pot reprezenta un mecanism de creştere a incluziunii sociale din raţiuni structurale, ce ţin de natura însăşi a raporturilor instituite într-o relaţie caritabilă. Pentru că, oricît de multă dragoste de semeni şi compasiune creştină ar conţine caritatea, fundamental ea presupune o ierarhizare a raporturilor între părţile implicate în act. Este o relaţie profund asimetrică pentru că, de fiecare dată, unul oferă şi celălalt primeşte. Iar cel ce primeşte este mereu într-un raport ontologic de subordonare faţă de cel care dăruieşte, chiar dacă „darul“ e făcut din toată inima. Ceea ce sociologul francez Marcel Mauss definea drept „dar“ este, aşa cum au arătat alţi antropologi ce i-au urmat, un împrumut. Cel ce primeşte ştie că trebuie să întoarcă darul primit, ba chiar mai mult decît a primit. Darul acceptat creează o obligaţie şi o relaţie de interdependenţă mutuală; îl leagă pe cel care primeşte şi îi îngrădeşte libertatea. În cazul carităţii, evident, darul nu trebuie returnat în forma sa materială, însă de la receptor se aşteaptă întotdeauna recunoştinţă adîncă şi redevenţă morală. Cineva care nu manifestă recunoştinţă faţă de actul de binefacere face dovadă de ingratitudine. Libertatea lui interioară este, astfel, anihilată. Între făcătorul de dar şi primitorul de dar se instalează ireversibil o relaţie de putere. Egalitatea dintre cel care săvîrşeşte un act de caritate şi cel ce primeşte e aruncată în aer. Produsul social al unei relaţii de caritate este orice altceva decît incluziunea socială – societatea rezultată în urma unor acte extinse de caritate este una care exclude, care instituie bariere, în loc să le elimine, care menţine prăpastia între cei privilegiaţi – care dau şi cei marginali – care primesc.
Spre deosebire de caritate, justiţia socială (realizabilă prin protecţie socială) nu îl poziţionează pe beneficiar într-o relaţie asimetrică. Un sistem construit pe justiţie socială nu este centrat pe „dar“, iar interacţiunea socială configurată în jurul acestuia devine ne-esenţială, marginală. Darul este înlocuit cu ajutorul social, definit ca expresie a unui drept fundamental. Cel ce primeşte beneficii sociale nu este subiectul unui favor, fie el izvorît şi din iubire pură, el este posesorul unui drept care îl plasează într-o relaţie de egalitate cu toţi ceilalţi concetăţeni care se bucură de acelaşi drept, teoretic sau în fapt. Subiectul este, pur şi simplu, îndreptăţit să beneficieze de asistenţă socială.
Virtuţile individuale – precum caritatea şi compasiunea – trebuie să rămînă înscrise în registrul de libertăţi private ale individului. Cine vrea – dă, cine vrea – primeşte, dar acest lucru nu poate constitui temeiul unei societăţi moderne, bazate pe egalitatea indivizilor. Cînd aşezăm compasiunea la temelia societăţii ne întoarcem, de fapt, la relaţiile de subordonare simbolică ale epocii medievale. Este acesta un regres? Pentru cine preferă ierarhia egalităţii, probabil că nu!
Victoria Stoiciu este coordonator al platformei CriticAtac (www.criticatac.ro).