Despre buna întrebuinţare a regretelor

14 iunie 2023   Tema săptămînii

Un om a cărui viaţă e călăuzită de raţiune e un om care trăieşte ferit de orice regret. Sau cel puţin aşa ne asigură Spinoza că se întîmplă. Nu e vorba că un astfel de om, privind în urmă, nu ar găsi nimic să îşi reproşeze din punctul de vedere al conduitei morale: doar a fost şi acesta copil, a fost tînăr, iar înţelepciunea, ştim bine, vine odată cu maturitatea şi experienţa de viaţă, atunci cînd vine. Motivul e unul elementar şi poate suna cinic în urechi nefamiliarizate cu viziunea lui Spinoza despre lume: părerea de rău adaugă răului deja înfăptuit sau petrecut un al doilea rău, pe care ţi-l faci singur, otrăvindu-ţi starea prezentă cu o tristeţe inutilă, legată de ceva ce nu mai poţi schimba oricum. „Cel care se căieşte de ceea ce a făcut este de două ori nenorocit sau neputincios” (Ethica, IV, prop. LIV). E adevărat, se grăbeşte să adauge filosoful, că oamenii trăiesc atît de rar „după poruncile raţiunii”, încît, privind lucrurile din punctul de vedere al utilităţii sociale a acestor afecte, umilinţa şi căinţa, la fel ca speranţa şi teama, „aduc mai mult folos decît pagubă”. Deleuze, filosoful contemporan care l-a înţeles, poate, mai bine decît oricine pe marele apostat de la Amsterdam şi părinte al Iluminismului, scria: „Spinoza nu credea în speranţă şi nici chiar în curaj; nu credea decît în bucurie şi în viziune”. Oricum, gîndind lucrurile în schema eticii spinoziste a bucuriei, una ce declanşează o veritabilă vînătoare de afecte în care s-ar găsi încapsulat fie şi un grăunte de tristeţe, regretul reprezintă ceva complet iraţional. Să fie, oare, aşa?

În cele ce urmează, nu voi argumenta cu privire la raţionalitatea regretelor, deoarece totul depinde de standardul de raţionalitate asumat: ştim bine, din istoria gîndirii şi a civilizaţiei umane, că nu există unul singur. Voi vorbi, în schimb, despre caracterul inevitabil al regretelor, oricît de raţionali am vrea să fim şi cu oricîtă detaşare am reuşi să ne raportăm la propriul trecut. După care voi încerca să arăt că o anumită raportare la regrete poate fi chiar benefică în procesul de maturizare şi dezvoltare personală. 

Cel mai important temei pentru ceea ce susţin acum (pornind de la care putem formula şi un redutabil contraargument la încercarea utilitariştilor de a baza judecata morală pe un calcul cît mai exact al fericirii) corelează în mod direct caracterul inevitabil al regretelor pe care le încercăm de-a lungul vieţii cu incomensurabilitatea valorilor care ne călăuzesc existenţa. E limpede că persoane diferite împărtăşesc valori diferite sau cel puţin ierarhizează diferit aceleaşi valori, prin prisma importanţei pe care le-o atribuie: unii iubesc mai mult libertatea sau aventura, alţii, siguranţa ori confortul ş.a.m.d. Dar lucrurile sînt mai complicate de atît: fiecare dintre noi se vede confruntat, în chip inevitabil, cu alegeri existenţiale extrem de dificile şi delicate tocmai pentru că nu poate spune ce valoare ar trebui să primeze în cutare împrejurare. De pildă, atunci cînd pasiunea mea pentru studiu şi scris se vede confruntată cu dorinţa arzătoare de a fi cît mai prezent în viaţa copilului meu, de a nu rata nici o fază a dezvoltării sale parcă miraculoase, cum aş putea să pun în balanţă valoarea timpului petrecut la masa de scris cu valoarea timpului petrecut jucîndu-mă şi vorbind cu acesta? Desigur că sîntem obligaţi să alegem şi să prioritizăm, în acest gen de situaţii, pentru că nu avem încotro: important rămîne, însă, faptul că orice am alege, vom simţi un soi de regret. E firesc să se întîmple aşa.

Sau haideţi să reflectăm la sfîrşitul unei relaţii: dacă realizezi că nu ai fost iubit, ai temei să regreţi timpul irosit; iar dacă ştii că ai fost iubit, ai temei să regreţi că nu te-ai purtat mai bine. În ambele cazuri, nu mai poţi schimba ceva, aşa cum bine observă Spinoza. Însă tocmai această revoltă împotriva trecerii implacabile şi „ireparabile” a timpului s-ar putea să hrănească regretul în cea mai pură formă a sa, adică să-i fie fundament ultim. În, probabil, cel mai faimos pasaj din opera sa majoră Sau – sau: Un fragment de viaţă, Kierkegaard împinge lucrurile la limită: „Căsătoreşte-te şi o vei regreta; nu te căsători şi iarăşi vei regreta; căsătoreşte-te sau nu te căsători, o vei regreta în ambele cazuri... Ai încredere într-o femeie şi o vei regreta; nu avea încredere şi iarăşi vei regreta; ai încredere sau nu avea încredere, o vei regreta în ambele cazuri... Spînzură-te şi o vei regreta; nu te spînzura şi iarăşi vei regreta; spînzură-te sau nu te spînzura, o vei regreta în ambele cazuri... Aceasta, domnilor, e chintesenţa întregii înţelepciuni de viaţă”.

E adevărat că Kierkegaard vorbeşte, aici, din perspectiva estetului incapabil să facă o autentică alegere de sine: dar care dintre noi, membri ai societăţii spectacolului, ai societăţii de hiperconsum, nu se recunoaşte, azi, a fi mai mult sau mai puţin un estet? Ce ne înfioară mai tare decît caracterul definitiv al unei alegeri de viaţă majore? Şi nu doar majore: după cum ne demonstrează economia comportamentală, nici măcar o pereche de blugi nu-ţi mai poţi cumpăra, în zilele noastre, fără să te încerce frustrarea cauzată de sentimentul că puteai alege mai bine, că te-ai oprit prea repede din probat. A avea la dispoziţie prea multe opţiuni se întoarce împotriva agentului raţional: acesta e „paradoxul alegerii”, aşa cum l-a teoretizat psihologul Barry Schwartz.

Mi se pare important, în aceste condiţii, să te poţi raporta la eventualele tale regrete majore ca la nişte jaloane ale propriului parcurs narativ, semnalînd momentele de răscruce ale poveştii tale de viaţă. Să vezi regretul ca pe un soi de bornă narativă, după cum îmi spunea foarte inspirat cineva. Cu siguranţă, Spinoza are dreptate că o viaţă otrăvită de regrete nu poate fi o viaţă bună. Dar acceptarea caracterului inevitabil al regretelor reprezintă primul pas spre însănătoşire. Doar aşa poţi să mergi mai departe şi poţi să alegi mai departe, fără a fi paralizat de gîndul că ceea ce alegi acum vei regreta mai tîrziu.

Nu poţi trăi în trecut. Trecutul nu poate fi schimbat, dar te poţi angaja pentru un altfel de viitor. La urma urmei, viaţa nu e o boală cronică: stă în puterile tale să o transformi într-o sursă constantă de bucurie, aşa cum ne învaţă Spinoza şi atîţia mari filosofi ai Antichităţii. Nu e vorba să ne eliberăm de trecut, pentru că toate lucrurile pe care le-am ales sau ni s-au întîmplat în trecut au avut rolul de a ne aduce aici. E adevărat, traumele nu se rezolvă fugind. E de dorit să ne examinăm cu luciditate propria viaţă, dar şi să ne întrebăm cît rost are să îi excavăm iar şi iar rădăcinile. Chiar şi cea mai rezistentă plantă riscă să nu se dezvolte, ba chiar să se ofilească, dacă îi sapi în permanenţă la rădăcini, avertiza Lou Marinoff, propunînd consilierea filosofică drept o alternativă viabilă la metodele de psihoterapie sau psihanaliză axate pe revenirea constantă la copilărie, la relaţiile cu părinţii, la sentimente încercate odinioară.

În acelaşi timp, mi se pare lipsit de noimă sau, oricum, lipsit de realism să ne supraestimăm perspectivele de reuşită sau tăria de caracter, aspirînd să fim acei oameni care să rostească în gura mare, la finalul vieţii, ca nişte demni înţelepţi stoici ori – de pe o poziţie filosofică sensibil diferită, ambivalent romantică şi antiromantică – precum Édith Piaf: „Non, je ne regrette rien!“. Regretele sînt inevitabile, dar ceea ce este cu adevărat de temut, posibilitatea a cărei evitare se cuvine a cîntări decisiv în aprecierea felului în care ne ducem viaţa, e spectrul regretului final: acel regret care nici nu mai încape în cuvinte, deoarece pune la îndoială sensul şi însemnătatea întregii tale vieţi. Este vertijul lui Julie, protagonista romanului lui Rousseau La Nouvelle Héloïse, cea care, ajunsă la capătul unei vieţi onorabile, unei vieţi pe care s-a decis în chip autonom să o închine virtuţii şi respectului pentru familie, se întreabă dacă reprimarea iubirii pătimaşe pentru Saint-Preux nu a însemnat însăşi mutilarea propriei identităţi: altfel spus, dacă preţul plătit pentru o conduită morală ireproşabilă nu a fost, cumva, autenticitatea ei. Şi este urletul de trei zile al lui Ivan Ilici, pe patul de moarte, cînd realizează plenar deşertăciunea, amăgirea şi lipsa de însemnătate a vieţii pe care a dus-o, foarte mulţumit de el însuşi.

Să nu credem că acestea sînt doar roadele imaginaţiei literare. După ani petrecuţi la căpătîiul bolnavilor în fază terminală, asistenta paliativă Bronnie Ware declara, în cartea sa despre Cele cinci regrete majore ale muribunzilor, că, pe lîngă regrete vizînd reprimarea emoţională sau prietenii înstrăinaţi, cel mai frecvent regret auzit, de departe, e următorul: „Îmi doresc să fi avut curajul de a trăi o viaţă în care să-mi fi fost mie însumi fidel, nu viaţa pe care ceilalţi aşteptau să o duc”. A life true to myself. Adică să fi fost autentic.

Cristian Iftode este conferenţiar la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, director al Departamentului de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei. Cea mai recentă carte publicată: Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, Editura Trei, 2022.

Mai multe