Despre bucurie sau pledoarie pentru simplitatea vieţii

27 noiembrie 2013   Tema săptămînii

Există bucurii simple şi bucurii complexe, bucurii intense şi bucurii palide, bucurii majore şi bucurii minore. Toate ne bucură şi ne dau acea stare de bine mult dorită. Ce le diferenţiază este atît obiectul bucuriei cît şi intensitatea ei. De cele mai multe ori, acestea sînt legate, bucuria de a avea un copil fiind, de exemplu, majoră şi complexă şi, de cele mai multe ori, de o intensitate maximă. Dar, ciudat, uneori chiar şi această bucurie poate fi estompată pentru o clipă de o bucurie mult mai simplă şi trecătoare, cum e bucuria de a bea o bere rece într-o zi toridă de vară. Înseamnă că ne bucurăm mai puţin de copil decît de bere? Da şi nu. Da, în sensul în care există o competiţie internă continuă a bucuriilor care să ne acapareze mintea şi pe moment putem spune că bucuria berii este mai intensă decît bucuria de a avea un copil, fiind preţ de o clipă în prim-planul conştiinţei. Nu, în sensul că una este o bucurie facilă şi trecătoare, pe cînd cealaltă este o bucurie amplă de fundal, care ne umple întreaga viaţă, nu doar cîteva momente din ea.

Bucuriile nu se luptă doar între ele pentru a pune stăpînire pe noi; lupta lor este în primul rînd cu tristeţile, căci bucuria poate foarte uşor să se transforme în tristeţe, şi invers. Există astfel şi mica tristeţe de a nu avea uneori parte de o bere şi marea tristeţe de a nu avea parte de un copil, după cum există şi cumplita tristeţe de a-ţi pierde copilul. Cînd îţi doreşti ceva, bucuria şi tristeţea îşi dispută întîietatea în egală măsură într-un spaţiu al posibilităţii. Cînd ai deja ceva şi ai avut parte de bucuria de a avea acel ceva, pierderea este şi mai grea, tristeţea fiind mult mai apăsătoare şi mai sfîşietoare. Dar bucuria cea mare nu ne este dată doar cînd dobîndim obiectul bucuriei, uneori îţi doreşti atît de mult ceva şi te bucuri de această dorinţă aşa de tare că, pînă la urmă, nici nu mai contează dacă o să obţii efectiv acel lucru sau nu. Eşti deja într-un spaţiu virtual al bucuriei şi al speranţei... şi acest lucru contează cel mai mult.

Bucuria cea mai importantă însă mi se pare bucuria de a te bucura de o altă bucurie, fie că este a ta sau a celorlalţi. E o bucurie pură, e o bucurie de gradul doi, e bucuria bucuriei, obiectul bucuriei fiind bucuria însăşi. Pare mai simplu decît de fapt e, căci această disponibilitate de a te bucura de bucurie arată mai multe lucruri, şi nu ştiu cîţi dintre noi ne bucurăm cu adevărat de capra vecinului. Dacă te bucuri de propria-ţi bucurie, răsfrîngerea bucuriei asupra ei înseşi denotă o anumită reflexivitate benefică a unei firi tonice şi vesele. Dacă te bucuri de bucuria altora, acest lucru, fără doar şi poate, denotă altruism şi capacitatea de a empatiza cu ceilalţi. Aici e bucuria dăruitorului, a celui care face anumite lucruri pentru ceilalţi, pentru a-i vedea bucurîndu-se, dăruindu-şi astfel, lui însuşi, bucurie. Dar cred că forma cea mai pură de bucurie e să te bucuri de bucuria unui necunoscut. Nu te bucuri pentru că îl ştii şi ţi-e drag, şi nici nu te bucuri pentru că i-ai dat ceva, te bucuri pur şi simplu de bucuria lui. E o formă miraculoasă aici prin care se întîlnesc două destine, bucurîndu-te gratuit şi necondiţionat de bucuria unui străin, îi trăieşti pentru o clipă viaţa, tu eşti el, eşti bucuria lui.

Bucuria mamei, de exemplu, este o bucurie a bucuriei, aceasta bucurîndu-se de bucuria copilului. Riscul, în acest caz, ar fi ca această bucurie de gradul doi să nu devină maladivă şi mama să nu se bucure doar de bucuriile copiilor, fiind deposedată de bucuriile directe şi simple ale unei vieţi normale, trăind astfel doar prin transfer. În genere, doar bucuria bucuriilor celorlalţi e o formă de sacrificiu şi deposedare, care poate să fie foarte periculoasă prin această trăire prin transfer. Cred că, la limită, această formă de viaţă nici nu mai are parte de bucurie, sau cel puţin nu de bucuria normală a unei vieţi obişnuite, deoarece devine o bucurie lipsită de acel conţinut primar şi direct care dă substanţă bucuriei. Nu poţi spune că eşti bucuros, şi atît. Trebuie să poţi spune şi de ce, ce te face bucuros. Altfel, e vorba de pură dopamină.

A afla ce te bucură e cel puţin la fel de important ca a învăţa să mergi, căci poţi merge prin viaţă fără să (ştii să) te bucuri. Bucuria se (şi) învaţă: înveţi să te bucuri de un vin bun, de o prietenie de calitate, de o idee rodnică. Învăţăm atît să ne bucurăm, cît şi cum să ne bucurăm, adică cum să ne manifestăm bucuria. Învăţăm şi să supravieţuim cu bucuria, căci uneori unele bucurii ne pot destabiliza definitiv. Cîţi nu s-au ratat după bucuria unui cîştig fabulos la loto, sau după ce şi-au luat job-ul mult visat, sau după alte „bucurii“ de acest fel care ne pot schimba existenţa. Prea multă bucurie şi mai ales venită din senin poate să fie covîrşitoare şi să ne strivească viaţa. Atît bucuria cît şi tristeţea fac parte din probele acestei vieţi.

Bucuria nu e continuă, sînt clipe de bucurie sau de fericire, intensitatea lor putînd varia foarte mult. Mă pot bucura frugal, dar intens, de un covrig mîncat pe fugă, avînd pentru o clipă în cerul gurii un întreg cîmp de grîu cu maci, după cum mă pot bucura difuz de a mînca în fiecare dimineaţă fulgi cu lapte. Cînd bucuria devine mecanică, ea se estompează, intensitatea ei pălind în competiţia cu alte bucurii de moment. De aceea e nevoie de bucuria bucuriei, aceasta repunînd în prim-planul conştiinţei aceste bucurii „comune“ de traseu. De fapt, cred că marea miză a vieţii sînt bucuriile de traseu, bucuriile simple şi comune ale existenţei cotidiene. Nu putem spune cu sens: „nu mă pot bucura de un pahar de bere căci trebuie să mă bucur de mîntuire“, „nu mă pot bucura de o îngheţată căci am un copil“ sau „nu mă pot bucura de nişte varză murată pentru că iubesc“. Din contră, bucuriile mari, dacă sînt bucurii autentice, creează un orizont de amplificare a bucuriilor mici şi simple. Dacă iubeşti, un pahar de vin devine bucuria unei veri topite într-un pahar, o vară cu toate cele ale ei, cu soare şi nori pufoşi, cu vînt şi miros de fîn cosit, cu ploi şi cîntece de brotăcei, cu nopţi cu mii de stele şi licurici. Dacă ai un copil, copilul din tine se bucură de o plăcintă cu mere ca de o minune divină în care misterele lumii şi elementele ei fundamentale s-au adunat într-o îmbucătură de univers. E praf de stele peste tot, important este să-l savurăm pe îndelete.

Cred că dincolo de bucuriile mari şi complexe ale iubirii sau (pro)creaţiei, există aceste bucurii simple şi mici de parcurs. Cele mari ne dau parcursul vieţii, dar cele mici fac savoarea parcursului. Cu toţii bem, mîncăm, dormim, vorbim, muncim, ne îmbrăcăm sau ne manifestăm. Diferenţa o face modul în care facem toate aceste lucruri. Dacă printre ele nu avem momente de bucurie e trist. E trist chiar dacă sîntem pe drumul unor bucurii mai mari, cum e cea de a avea un copil. Nu ne merităm copilul dacă ne-am pierdut starea de joc şi de bucurie. Bucuria jocului e o stare primordială de creativitate pură, e o bucurie simplă, dar totală, în care ne construim o altă lume, cu alte reguli.

Bineînţeles, la toate acestea se poate replica că, în fond, e nevoie de o dispoziţie anume pentru a te bucura şi că acest optimism facil este fără fundament, căci, în definitiv, vorba ceea, care este diferenţa între un optimist şi un pesimist? Un pesimist este un optimist cu experienţă. Pesimist răspuns. Eu prefer o altă perspectivă, cea din povestea celor doi fraţi la Crăciun. Unul era pesimist şi celălalt optimist. În ajunul Crăciunului, vine Moş Crăciun, coboară pe horn şi îi lasă pesimistului lîngă brad un trenuleţ electric. Nemaigăsind în desagă nimic şi pentru cel optimist, îi lasă totuşi o balegă de la unul din renii săi. A doua zi, pesimistul: „Aoleu, ce jucărie, mă pot înţepa, mă pot curenta, mă pot lovi.“ Optimistul: „Uau, unde s-o fi ascuns căluţul?“ Deci, unde s-a ascuns căluţul?

Sorin Costreie este lect. univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.

Mai multe