Despre birocraţie şi absurdităţi
Moto 1: Hîrtiile te bagă în puşcărie, hîrtiile te scot din puşcărie. (fost coleg, mai experimentat)
Moto 2: Oamenii deştepti au încredere, oamenii foarte deştepţi controlează. (neverificat, i se atribuie lui Stalin)
Trebuie să mă credeţi pe cuvînt, ceea ce vă povestesc aici sînt lucruri adevărate, le-am întîlnit de cînd lucrez cu administaţia publică din România şi din regiune... să se fi tot adunat 15 ani.
Sîntem o cultură legalistă, cu un sistem public copiat de la francezi. Peste acesta am adăugat şi experienţa birocraţiei statului maximalist comunist, la care s-a adăugat birocraţia europeană, de asemenea de concepţie legalistă, continentală. Birocraţie, peste proceduri, peste reguli, peste legi pentru care avem norme de aplicare. (Ca fapt divers – un minister a scos anul trecut la licitaţie un pachet prin care cerea consultanţă pentru eleborarea a patru ghiduri de proceduri la care se adăuga ceva formare profesională; pentru asta ofereau 800.000 de euro!!! Dacă vi se pare incredibil, pot dovedi, am documentaţia în calculator, e şi pe SEAP.)
La cele de mai sus se mai adaugă un fenomen care ţine de democraţia noastră negativ-selectivă ce promovează cu mare precizie imbecili în fruntea instituţiilor. Da, aţi citit bine, mulţi, prea mulţi sfertodocţi, dar cu mare dorinţă de putere se aventurează în politică, pentru a parveni mai uşor, şi se trezesc pe ditamai funcţiile de miniştri, secretari de stat, feluriţi preşedinţi de autorităţi şi directori de agenţii, servicii, consilii şi birouri. Şi ce întîlneşte un astfel de aventurier şi cei aduşi de el/ea acolo (căci niciodată nu vine singur, are datorii de plătit)? Găseşte alţi oameni, funcţionari publici sau personal public (nu toţi sînt funcţionari publici, aici e o nuanţă pentru cunoscători), destul de diverşi sau uniformi: unii mai bătrîni şi cu experienţă (care au schimbat şi 15 miniştri), alţii mai tineri, dar dornici de afirmare, unii apatici, alţii implicaţi etc. Toţi oamenii aceştia au, de cele mai multe ori, două caracteristici perene: 1. sînt mai bine pregătiţi decît şefii vremelnici şi 2. au învăţat să-şi (scuzaţi expresia) apere fundul.
1. Faptul că sînt mai bine pregătiţi decît politicienii generează frustrări formidabile de ambele părţi. Politicenii se simt nepregătiţi şi simt că le curge puterea printre degete, incapabili să-şi promoveze agenda şi propriile măsuri (de cele mai multe ori populiste, pentru a fi realeaşi, extrem de rar strategice), pentru că altcineva le face temele: instituţiile europene, agenda mai veche a ministerului etc. În această situaţie, se comportă, mai pe faţă sau mai pe ascuns, cu adversitate şi ranchiună cu funcţionarii (publici sau ceilalţi). Îi marginalizează, nu-i ascultă, le trasează măsuri marginale sau absurde. Iar dacă aceştia au avut intrare la fostul şef, le trimite, da, le trimite Corpul de Control pe cap, cu acelaşi scop dintotdeauna, de a le căuta nod în papură. Corpul de Control este o instituţie anacronică, specifică statelor foste comuniste, fără echivalent în administraţiile moderne. Dar după cum se ştie, Corpul de Control este un loc bun de a intra în administraţie şi politică.
2. De aceea, cei mai longevivi, versaţi şi prevăzători funcţionari (publici şi nepublici, dar din sectorul public) au învăţat să-şi apere fundul. Şi de superiori, şi de colegi, pentru că, de cele mai multe ori, cultura organizaţională este la pămînt iar mîncătoria, după părerea mea, este peste cea din multinaţionale sau din televiziuni. Şi se apără cu hîrtii. O fac mecanic, neadaptat, minimalizîndu-şi efortul.
Cei din sistemul public au ajuns deja la o maturitate profesională, dar pe care, din păcate, nu şi-o pot folosi în beneficiul lor şi al nostru. Au avut parte de multe programe de formare, schimburi de experienţă, vizite de studiu plătite de UE, au dezvoltat şi implementat proiecte care să-i ajute să ofere date şi evidenţe liderilor politici, pentru ca aceştia să-şi poată fundamenta deciziile. Dar ei preferă în continuare să decidă ad-hoc, după ureche sau după urechea plecată la gurile finanţatorilor lor sau ale altor potentaţi. Ceilalţi vin cu experinţa lor de la partid sau de pe te miri unde.
Ei, politicienii, nu au voie să participe la cursuri plătite de UE, Comisia nu crede că e bine, căci ei sînt politicieni. Nici parlamentarii, nici fundaţiile partidelor, nici măcar ăia mici de la tineret nu sînt eligibili pentru a participa la cursuri de planificare strategică şi bugetară, politici publice, guvernare comparată şi cîte şi mai cîte, care costă, dar care sînt foarte utile. Iar ei, dacă au bani, îi bagă în campanii sau în altceva, nu în educaţia lor sau a tinerilor, pentru momentul în care vor ajunge la butoane. Am ajuns în poziţia în care să pot face recomandări scrise Comisiei Europene pentru ca şi aceste categorii de decidenţi să poată participa ca beneficiari ai proiectelor finanţate de UE... dar slabe speranţe (nu ei să implementeze proiecte, ci doar să beneficieze de cursuri sau de alte forme moderne de educaţie). Nu, nu se poate: ei sînt politicieni, să se formeze singuri. Sperăm ca măcar cabinetele demnitarilor (alea nepopulate cu amante şi rude de la ţară) să poată participa la astfel de programe, căci cabinetele au – sau măcar în teorie ar trebui să aibă – un rol crucial în fundamentarea deciziei.
Şi închei cu o absurditate de anul trecut, un design defectuos rezultat din neîncrederea UE în România, neîncrederea instituţiilor statului în alte instituţii, neîncrederea instituţiilor statului în partenerii ale căror proiecte le susţin din fonduri europene. Într-un astfel de proiect am fost pus de ei să cumpăr un banner de promovare a proiectului. Am dat vreo 200 de lei pe el. La evaluarea proiectului, mi s-a cerut şi am prezentat nota de comandă(!?), factura, documentul de efecturare a plăţii (ordinul bancar), extrasul de cont şi să arăt poze cu bannerul pus pe la evenimente. Nu a fost suficient: nu exista procesul-verbal de predare-primire a bannerului, deci bannerul ar fi putut să nu existe şi eu să-l fi cumpărat fictiv. Fatalitate! Căsuţa de pe foaia funcţionarului nu putea fi bifată, deci cheltuiala nu putea fi decontată, pentru că hîrtia aia, procesul-verbal, nu era acolo! Dilema funcţionarului era maximă: se holba la bannerul atîrnat deasupra capului său, dar eu nu respectasem manualul de proceduri. Iar dînsul, chiar dacă avea raţiunea la purtător, nu dorea să-şi asume nici o responsabilitate. De ce ar fi făcut-o? La un supracontrol ce putea pica de oriunde (corp de control, autoritate de audit etc.) i s-ar fi putut imputa nesemnarea neregularităţii (că aşa se numeşte nerespectarea procedurii).
Ciprian Ciucu este director de programe la Centrul Român de Politici Europene.
Foto: V. Dorolţi