Despre altfel, dar la fel
Pînă să încep oarece căutări pe tema propusă de Dilema veche, mi-am imaginat că viața amoroasă a generației mele, de la tinerețe pîn’ la bătrînețe, a fost una banală, cît se poate de banală: iubiri eterne de o lună, pauze lungi și melancolice, pauze scurte și reveniri deprimante, visări cu ochii larg deschiși, despărțiri vesele, împăcări eșuate, „pentru totdeauna”, „niciodată”, mă rog, cam tot ce se găsește în curtea omului ajuns la jumătatea „mai mare” a vieții.
Ei bine, după ce m-am documentat, am aflat că sîntem toți persoane cu totul speciale (îmi pare bine că am aflat asta la o vîrstă la care nu mă mai smintește): sîntem demiromantici (adică avem nevoie de o conexiune emoțională cu partenerul), cu largi perioade de sapioromantism (dar și cu cîteva nefericite pauze), în care subiectul iubirii era musai să fie inteligent; apoi, fictoromantici (adică ne îndrăgosteam de personaje fictive, de la cei trei muschetari și Pardaillan pînă la Philip Van Der Besh din Goodbye Again) și lithromantici (atracția pentru iubirile imposibile, care păreau cele mai ispititoare și de neratat), ambele între 16 și 18 ani, eu maximum pînă la 20, că nu m-a lăsat sora mai mare să mai visez la cai verzi pe pereți. Din cînd în cînd, desigur, am fost aromantici și asexuali, cînd eram sătui de complicații sentimentale și cheltuiam toți banii pe joffre și amandine.
Am citit că sînt aproximativ 100 de orientări romantice și sexuale. Bătute în cuie, bine înrămate, cu grupuri de susținere și cu bătălii pentru drepturi. Recunosc, cea mai bezmetică dintre ele mi s-a părut autoromantismul – cu autosexualitatea aferentă –, adică atunci cînd ești îndrăgostit de tine însuți, îți faci cadouri și te ceri în căsătorie. Și te și căsătorești cu tine însuți. Am s-o spun de la bun început: nu intru în dezbateri nesfîrșite despre normalitate, anormalitate, genetic, înnăscut, sex, gen etc. Nici nu arunc cu sentințe definitive. Voi vorbi doar despre ce mă pune pe gînduri, în noua lume ce ne înconjoară:
Plăcerea, firescul, bucuria, orgoliul cu care își expun preferințele intime, private, diverse personaje ale vremurilor: „Sînt pansexuală!”, strigă în toate ziarele o celebră cîntăreață și nu înțeleg de ce. „Sînt o bisexuală mîndră!”, spune fiica unei primărițe, uitînd să enumere printre alte motive de mîndrie și alte date înnăscute: că are ochi albaștri, picioare lungi și urechile mici.
Obsesia psihologilor și a celorlalți oameni de știință de a categorisi, de a eticheta, diseca, înzorzona, de a colora țipător etape firești, banale din maturizarea emoțională a fiecăruia dintre noi, ca mai apoi să le transforme într-un mod de viață perfect plauzibil, care trebuie luat în serios: sigur că homosexualitatea nu este o etapă de viață. Și are nevoie să fie luată în serios. Dar să afirmi în tratate sobre că există fictoromantismul, că poți fi îndrăgostit la 50 de ani de Ileana Cosînzeana și că asta e firescul însuși mi se pare neserios.
Tentația noilor generații de a căuta categorii romantico-sexuale din ce în ce mai fistichii, mai înguste, mai speciale, mai „căutate” pentru a-și găsi paratrăsnetul emoțional care să-i ferească de răni și trînte cu viața. Pierduți printre pixeli și like-uri, prin milioane de dialoguri internautice și miliarde de imagini spectaculoase care rezistă în memoria umanității fix cîteva secunde, este firească nevoia intensă de decupare din mulțime, de căutare a identității, de găsit biografii, preocupări autentice într-o lume falsificată de expunere. Dar nu asta e soluția, cred: aceea de a te retrage într-o cutie etichetată, în care să construiești o realitate paralelă, confortabilă emoțional. Ești pansexual? Au fost mii, zeci de mii de-a lungul veacurilor, anonimi sau celebri, nimic neobișnuit, așa că dacă biografia ta se învîrte în jurul acestei orientări, ai toate șansele să rămîi în mulțime. Fără profil.
De foarte multe ori, în discuțiile despre orientările sexuale/emoționale se aduce în discuție conceptul de libertate. Libertatea de a te comporta, de a-ți exprima genul, de a te identifica cu ce gen vrei. (O persoană gender fluid poate întruchipa libertatea însăși: orice opțiune de gen e pe termen nelimitat, fără îngrădiri.) Or, definiția libertății este să pornești de la datele înnăscute pe drumul cu alegeri, consecințe, intersecții, drum care te ajută să-ți construiești un chip îmbogățit, altfel decît cel cu care ai apărut pe lume. În fond, asta înseamnă să îți construiești viața: cercului mic de date comune pe care le primim la naștere (ochi verzi, două mîini, două picioare, sex feminin/masculin, fără identitate și expresie de gen) să-i adaugi treptat linii frînte închise sau deschise, sinusoidale, curbe, paralele, infinite, astfel încît să realizezi un portret inconfundabil. Toate aceste preocupări pentru includerea în zeci de categorii de gen și/sau sexuale nu par a face altceva decît să lărgească, și atît, cercul dat la naștere. Cu alte cuvinte, multiplică datele înnăscute, și nu le modelează.
Reflectez, încă. (Nu am, cum spuneam, sentințe definitive.) Nu reflectez atunci cînd sînt rugată frumos în e-mail-uri să scriu dacă sînt „ea”, „el” sau „ei”. Nici cînd văd decupaje sau adăugiri politic corecte în povești, istorie, artă. Mă fac să reflectez însă, la acest fenomen, filme precum The Crying Game, Flawless, Call Me by Your Name. Ori frumusețea personajelor feminine construite de Jean Cocteau sau Tennessee Williams. Povestea de iubire dintre Jean Marais și Jean Cocteau în văzul întregului Paris ocupat de naziștii homofobi. Povestea tragică a lui Oscar Wilde și De profundis.
Cum spuneam, reflectez. E singurul fel în care pot micșora distanța dintre mine și cei care sînt altfel, distanță confiscată acum de ideologie, prejudecăți, clișee, bombăneli tradiționale, cenzură și puneri la stîlpul infamiei. Reflectez și mă las emoționată.
Maria Iordănescu este psiholog.