Despărţirea de Cheloo

28 martie 2012   Tema săptămînii

Am auzit prima oară Paraziţii pe FM, pe la începutul celui de-al doilea lustru al anilor ’90. În cercurile intelectual-umanist-petrecăreţe, în care-mi trăiam veacul, tocmai fusese descoperită B.U.G. Mafia. Mereu dornic să răspund la hip cu hip et demi, am fost servit: cînd cineva spunea „B.U.G.“, replicam „Paraziţii...“ De un talent indiscutabil, Tataee şi ai lui se luau (prea) în serios. Aprecierea estetică, altfel meritată, era precedată de o curiozitate antropologică, iar ceea ce gustam din piesele lor ţinea, într-o măsură, de expresivitatea involuntară. Dincolo, la Paraziţii, ironia se insinua deja în inflexiunile vocii lui Cheloo şi continua, în piesele de pe Suta, în versurile simple (precum „dă-te bătut / dacă nu ştii barbut“). O ironie emergentă din combinaţia voce-text-muzică, îndeajuns de subtilă încît să te facă să te îndoieşti, o clipă, că e reală. Lumea celor de la B.U.G. era, în mod asumat, „cartierul“. „Cartierul“ Paraziţilor era lumea.

Mai tîrziu, pe albumul Nici o problemă, Paraziţii aveau să dezvolte un filon al ultimei transgresivităţi (lexico-)lirice cu putinţă. Un argument în discuţiile despre prezenţa obscenităţii în artă se referă la „justificarea“ ei estetică. Cuvîntul cu „p“ şi cel cu „f“, altfel mai degrabă nerecomandabile, ar fi admisibile într-un context care le „justifică“. Pe albumul scos în 1999, Paraziţii par obsceni de dragul obscenităţii, iar rezultatul e unul artistic (poate şi pentru că, de fapt, e vorba acolo mai mult despre libertate decît despre obscenitate).

Cheloo ar putea fi – îmi spuneam pe-atunci – un Georges Brassens al hip-hop-ului (aşa cum Busta Rhymes mi se pare un Hendrix al genului). Pe lîngă poezia desăvîrşită (prezentă la Cheloo într-o duzină de piese, iar la francez – în una de albume), există şi cîteva rudimente de apropiere tematică şi ideologică. Anarhist declarat, Brassens este autorul unui album intitulat Le Pornographe şi e un reputat maestru al licenţiozităţii. Are o minunată interpretare a celebrei Balade a doamnelor de altădată a lui François Villon. Probabil că şi Blesteme a lui Arghezi ar suna bine cîntată de Cheloo.

So much despre paralele, arcuri peste timp şi contrafactualitate. Deja pe Nici o problemă, în piesa „Omu’ din liftul tău“, una dintre cele mai reuşite de pe album, refrenul „pe muzica mea poţi să-ţi baţi nevasta“ mă făcea să ridic o sprînceană. Tema violenţei domestice era însă integrată într-un context de cinism burlesc şi autoironie, propriu momentelor celor mai bune ale trupei şi ale fondatorului ei. Momente care au continuat să apară, cu o frecvenţă de una-două piese cap-coadă şi alte cinci-şase distihuri răzleţe pe fiecare album. „Jihadul interior“ (în care Cheloo pare un agent cel puţin dublu) avea să lase, însă, tot mai mult locul unei critici sociale mai sărace în expresivitate, dar nu lipsite, pe alocuri, de autenticitate şi de forţă. Deranjul e în altă parte.

Cred că doze homeopatice de incorectitudine politică sînt salutare (în ambe sensuri). Domesticirea demonilor lăuntrici, nu fără riscuri, poate fi o strategie mai eficace decît încercarea de a-i extermina. La Cheloo, însă, undeva pe parcurs, chipul se dizolvă în mască. „Agentul zero, zero, zero“ al „degeneraţiei următoare“ se declară, la maturitate, „mîndru că e alb“. Cum e cu putinţă ca un spirit anarhist, individualist şi mai degrabă dionisiac să ajungă la manifestări misogine, rasiste, homofobe, şovine? Contradicţia (dialectică?) între contestarea intervenţiei autorităţii în zona unor drepturi individuale (precum consumul de cannabis şi libertatea de exprimare) şi stigmatizarea unor categorii (de gen, de orientare sexuală, etnice) este frapantă. O explicaţie, parţială, ar fi perceperea discursului „corect politic“ ca discurs oficial, emanat de autoritate, deci opresiv. Instinctul de rebeliune (alimentat şi de realităţi neidilice din teren) ar împinge la îmbrăţişarea unei ideologii opuse celei liberale resimţite ca dominantă. Pe un fond cinic-individualist, predispus, în plus, la vehemenţă, radicalizarea la dreapta a fost mai la îndemînă decît adoptarea unui umanism universalist.

Atins de aripa muzei, Cheloo are, periodic, tendinţa să i-o rupă.

Microantologie

„Dacă eram chirurg uitam în tine / ceasul meu cu cuc, patentul şi-un cuţit de pîine (…) Dacă eram învăţător la unu-patru, săracu’ / copilu’ tău fuma şi bea de-i sărea capu’“

„Po’ să mori în parc în timp ce plimbi un cîine / el vine, te miroase (mf mf) şi se pişă pe tine (...) Cazi de pe scaun cînd pui globuri în pom. (Cît [...] mea spuneai că valorează-o viaţă de om?)“

Sorin Gherguţ este poet. Cel mai recent volum publicat: Orice. Uverturi & reziduuri, Editura Pandora M, 2011.

Foto: Marius Chivu

Mai multe