Dependență și autonomie

 – La cîţi ani devine cineva matur? se interesă Chelfa. – Nu depinde de vîrstă, răspunse bătrînul. Cei mai mulţi dintre noi rămînem copii pînă la sfîrşitul vieţii. Adult, ce vorbă mare! Păi, e foarte simplu: un adult nu are nevoie de proptele nici ca să gîndească, nici ca să făptuiască. E un ins de sine stătător, autonom. E un ins singur, un ins care nu suferă însă de singurătate. Să devii adult e o încercare primejdioasă, mulţi pier pe drumul ăsta, pier de epuizare, ca nişte păstrăvi care urcă rîul; mulţi se tem atît de tare, încît nici măcar nu încearcă vreodată să devină adulţi. A fi adult e o stare de graţie. Înseamnă a nu mai cunoaşte singurătatea. 

Ion Vianu, Caietele lui Ozias

Ce este dependenţa? Unde plasăm graniţa dintre normalitate şi patologie, în această privinţă? Care sînt cele mai frecvent întîlnite dependenţe, azi? Se pot ele vindeca? De ce şi cînd devin oamenii dependenţi? Sînt doar cîteva întrebări pe tema dependenţei. Le-am citit şi m-am întrebat cum se face că nici una dintre ele nu trezeşte vibraţia care mă provoacă să scriu. Şi apoi m-am lămurit: accentul este pus pe informaţie, statistică, soluţie. Lipsea ceva. Viaţa. Respectiv faptul că vorbim despre oameni, despre suferinţa lor care ia uneori şi forma dependenţei. Ne-am obişnuit să facem clasificări şi descrieri, să stabilim dacă şi ce este normal sau nu, ca într-un soi de pat al lui Procust. Ca şi cum nu ar fi suficient că trăim aiuritor şi artificial, fără pasiune şi fără vise. Apelăm la etichete ori la aparate sofisticate, renunţînd treptat la viziunea de ansamblu dată de confruntarea cu ceea ce înseamnă a fi viu. Ajungem astfel la a fi dependenţi de tehnologie ori doar de informaţie, de cît mai multă informaţie. Eludăm sinteza. Uităm că omul este un întreg. Iar persoana din faţa noastră, cu aspectele sale particulare, cu istoria sa dispare în/din dorinţa de a o plasa cît mai rapid într-o categorie bine determinată. 

Putem vorbi la un prim nivel despre o dependenţă naturală, necesară în anumite etape de dezvoltare. Bebeluşii nu pot supravieţui fără hrană, contact fizic şi dragoste din partea mamei, adolescenţii au nevoie permanentă de încurajări şi validări de la persoane din exterior (de preferinţă, nu din partea părinţilor de care încearcă să se separe) datorită fragilităţii presupuse de transformarea ce-i conduce de la ce au fost la ce vor deveni, persoanele în vîrstă au nevoie de ajutor fizic, de atenţie şi de a fi ascultaţi spre a nu trăi în izolare. O persoană în doliu are nevoie de cineva apropiat cu care să poată plînge sau depăna amintiri. 

Există apoi un alt nivel în care dependenţa devine un comportament care ne stăpîneşte. Nu se mai află sub controlul nostru, ci ne controlează. Cu alte cuvinte, sîntem mai degrabă posedaţi: nu ne putem opri din a sta cu orele la calculator, din a face cumpărături, din a mînca, a consuma anumite substanţe, a juca jocuri de noroc sau orice altceva. O atare stare apare pe fondul unei absenţe parţiale a conştiinţei: nu ştim ce anume ne determină să procedăm astfel. Iar dacă ştim, o ştim superficial, fără putinţa de a opri comportamentul. Pe de altă parte, avem de-a face cu un anume grad de lipsă a contactului cu realitatea – pierdem fie noţiunea timpului, fie pe cea a banilor sau a propriei sănătăţi. Dispare graniţa dintre fantasmă şi real. Nu mai sîntem în prezent, batem pasul pe loc, ne inhibăm dezvoltarea, creativitatea – în fapt, nu mai trăim, ci doar ne omorîm timpul. 

Mai poate fi vorba şi despre legătura cu o persoană/categorie de persoane de care depindem. Şi nu oricum. Ci emoţional – ne este teamă că vom fi respinşi, părăsiţi, admonestaţi, aşa încît renunţăm la a fi noi înşine, ne orientăm în funcţie de persoana/persoanele respective. Facem ceea ce acestea ne cer sau ceea ce ne imaginăm că aşteaptă de la noi. Avem nevoie de aprobarea şi de suportul lor. Iar în momentul în care sîntem în situaţia de a decide pentru noi, ne aflăm deja înstrăinaţi de propriile nevoi, ne găsim atît de lipsiţi de o viziune personală asupra vieţii, încît sîntem incapabili să hotărîm ori să acţionăm. Ne confruntăm cu îndoieli, cu teama de a face erori, nesiguranţă, dileme (!) insurmontabile. Viaţa devine atunci prea dificilă, astfel încît ne refugiem din nou în dependenţă ca într-un cerc vicios. Trăim fără a ne asuma responsabilitatea pentru propria viaţă, trăim aşteptînd ca altcineva să ne rezolve problemele sau blamîndu-i pe alţii pentru nemulţumirea noastră. 

Rîndurile citate din romanul lui Ion Vianu la începutul acestui articol descriu pe cît de sugestiv, pe atît de precis starea opusă celei de dependenţă. Căci autonomia şi dependenţa reprezintă doar capetele unui continuum pe care glisăm fiecare dintre noi în diferite etape ale vieţii.

Miruna Ţecheră este psiholog psihoterapeut. Lucrează în practica privată.