Dependenţa digitală

26 mai 2007   Tema săptămînii

Pentru băieţii şi fetele care o ard prin cyberspace, casa de modă Calvin Klein a inventat de curînd un parfum care să aprindă simţurile. E vorba de o aprindere mai mult virtuală, pentru că parfumul al cărui nume - CK In2U - trimite la argoul de Messenger, nu prea are miros şi poate fi achiziţionat în Second Life, sub formă de bule, în interiorul cărora se poate iniţia un dialog, probabil de tipul: "You’re smelling very bloggy today, baby!". Ambalajul său are un design şi o textură ce amintesc de iPod - icon-ul noii generaţii tehnologizate. Responsabilii de marketing de la Calvin Klein (vinovaţi mai demult şi de succesul imens al parfumul grunge CK One, care se vindea la pachet cu albume Nirvana) au explicat că target-ul produsului îl reprezintă "tehnosexualii", o nouă specie urbană. Tehnosexualul (termen inventat de matematicianul american Rick Montalvo) este, aşadar, un soi de narcisist de tip nou, cu un nivel ridicat de viaţă, obsedat de informatică şi mare iubitor de tehnică sofisticată, un produs al societăţii de consum şi al evoluţiei tehnologice permanente. Unii dintre noi, cei de factură mai retro, l-ar numi gadget freak, probabil un pic ironic, i-ar vorbi despre alienare, despre pericolul dependenţei, despre pierderea contactului cu realitatea, despre lipsa de perspective, şi l-ar sfătui, la fel de ironic: Get a life! A real one!. În acest timp, alţii sînt suficient de deştepţi încît să înţeleagă că această obsesie hi-tech abia aşteaptă să fie exploatată. Şi, în concluzie, să ceară cam 40 de lire sterline pentru un parfum care nu are miros, fiind destinat nu unor fiinţe umane, ci unor avataruri alcătuite din pixeli. Singurul miros pe care îl simte tehnosexualul este poate cel al tastaturii încinse şi al propriului său creier înfierbîntat de aparatele la care "se conectează" permanent, la serviciu, în maşină sau acasă. Madame Bovary în societatea de consum Cînd a împlinit 35 de ani, Daniel a simţit o dorinţă irezistibilă de a avea un televizor din acela cu plasmă. Era scump, dar ce calitate a imaginii, ce sunet incredibil de real, ce senzaţie de spaţiu în sufragerie fără hardughia de dinainte! Şi ce priviri admirative aveau prietenii, care nu se mai săturau să butoneze telecomanda. După aceea, s-a trezit într-o bună dimineaţă cu certitudinea faptului că telefonul său mobil părea să nu mai facă faţă în mod onorabil îndatoririlor sale. Nu avea nici sonerie polifonică, nici afişaj color, lucru aproape de neconceput pentru un mobil într-o lume civilizată. Era lipsit de posibilitatea de a imortaliza vreun moment fericit (sau orice fel de moment) al vieţii sale. Îi lipsea şi acea capacitate miraculoasă de a se conecta la Internet cît ai clipi. În mai puţin de două zile, bătrînul dinozaur a fost înlocuit cu un telefon mobil de ultimă generaţie. Cum toate acestea i-au cam secătuit economiile, următoarele electronice au fost achiziţionate în rate. Era şi greu să rezişti acelor cataloage superbe, în care femei lucioase prezentau, îmbrăcate sumar, nişte obiecte micuţe şi sofisticate, majoritatea de culoare argintie, care mai că nu-ţi citeau şi gîndurile. Şi ce nume apetisante aveau: Blackberry, flybook, smartphone, digi-walker, GPS Navigator, flashdrive, iPod. Sunau atît de sexy, de SF! Trebuia să le aibă pe toate, mai ales că nici nu apucai bine să te bucuri de unul, că apărea altul şi mai minunat, şi mai performant, cu memorie mai mare şi opţiuni mai complexe, de care aflai imediat, graţie Internetului atotcuprinzător, şi pe care îl puteai chiar comanda online. Creditele curgeau, unul după altul. Atît de simplu, doar cu buletinul. Iar casa se umplea de cataloage, pliante cu superoferte, manuale de utilizare ale unor aparate incredibil de sofisticate, fără de care viaţa era plicticoasă şi fără sens! Într-o zi, Daniel a început să primească în căsuţa poştală hîrtii ce îl somau să-şi plătească ratele şi dobînzile care se înmulţiseră în proporţie geometrică. Atunci a trebuit să facă un credit, din acela de consum, la care nu trebuie specificată destinaţia, pentru a mai achita din restanţe. Şi după aceea, altul, pentru a acoperi overdraft-ul de la cardul de credit. În final, a ajuns să se gîndească cum să falsifice semnătura soţiei pentru un împrumut mai mare, de la o bancă mai binevoitoare. Pentru că ar fi fost imposibil să vorbească cu ea şi să-i explice dorinţele lui, din moment ce ea îl considera un "nebun care aruncă banii pe toate prostiile", în timp ce viaţa se găseşte în cu totul altă parte. Şi, dîndu-şi seama ea la un moment dat de chestia asta cu viaţa, a şi plecat cu un altul, care prefera să-şi piardă vremea pe la pescuit, migălind mulinete şi lansete, în loc să butoneze gadget-uri electronice de ultimă oră. Iar el a rămas singur cu creditele, Internetul şi aparatele lui cu denumiri SF. Nu ştim dacă e fericit sau nu...

Mai multe