Departe de trunchi

11 noiembrie 2020   Tema săptămînii

Am observat, nu o dată, cît de puține par a avea în comun părinții mei. De la profesie la mod de petrecere a timpului, de la pasiuni la stil de a rezolva problemele, profilurile lor create pe un site de matrimoniale nu ar fi dus la un match niciodată. M-am mirat ce îi ține, totuși, de atîtea decenii împreună. Răspunsul pe care l-am primit a fost: „Gîndim la fel legat de lucrurile importante din viață”.

Terapeuta Esther Perel, cunoscută îndeosebi pentru activitatea ei în psihologia de cuplu și pentru maniera originală în care pledează pentru o „regîndire a infidelității”, făcea recent o distincție între „poveste de iubire” și „poveste de viață”. Era de părere că prima se bazează pe atracție, pe sentimente intense, iar a doua, pe posibilitatea de a construi ceva cu cineva, pe lucrurile pe care le au cei doi în comun. O poveste de iubire nu poate deveni una de viață numai prin pasiune. Este nevoie de ceva în plus: de aceleași valori.

Caracterul ni se poate forma în două direcții, mai spunea Perel. În spiritul autonomiei sau în cel al loialității. Poți să fii independent, să te bazezi doar pe tine în tot ce faci, fără să ai încredere în nimeni altcineva, sau poți miza pe interdependență, pe relațiile din viața ta, din care să îți extragi sensul și importanța. Ironic, în familia mea, doi adulți care au construit o poveste de viață, bazată pe valori comune și pe interdependență, au reușit să formeze un altul autonom, care s-a considerat mereu pe cont propriu. Pe mine.

Ca în majoritatea căsniciilor din acea vreme, rolurile masculin-feminin erau foarte clar delimitate și la părinții mei. Tata, inginer fiind, se pricepea la toate. Nu numai că am crescut cu această perspectivă, dar mi-a și verbalizat-o, spunînd mereu despre diverse sarcini că sînt „treabă de bărbat”. De-a lungul timpului, am constatat că situațiile cu pricina nu sînt chiar atît de dificile sau de neplăcute. Prin urmare, am învățat să montez singură orice fel de mobilă, să îmblînzesc fițele mașinii de spălat, să-mi dezmembrez complet calculatorul de nenumărate ori și să-l fac la loc. Sînt chiar posesoarea unei cutii cu scule care i-a impresionat pe toți meșterii la care am apelat, cînd natura muncii m-a depășit. Dar, așa cum psihologii spun că nici un comportament sau activitate nu persistă dacă nu aduce un beneficiu, e posibil ca toate aceste treburi inginerești pe care le-am făcut singură să-mi fi produs o satisfacție grozavă, ba chiar un soi de validare. Îmi amintesc și acum noaptea în care am alergat prin casă un cerc metalic, adică partea superioară a unei măsuțe, care refuza să se lase prins de suport, sau cît am manevrat la niște etajere, strîngînd atent șuruburile cu o cheie tip L, dat fiind că s-au încăpățînat mult timp să fie oblice, nu în unghi drept.

Modelul feminin mi-a fost unul care nu se oprea niciodată, la fel cum nu prea putea să accepte noțiunea de „stat degeaba” nici la ceilalți. Mama reușea să fie și la spital, și acasă, și în bucătărie, și în curte, și pe tocuri, și la piață, și să ghicească ce ne va da la teza la română, și să-mi lase pe fotoliu o rochie pregătită pentru balul din week-end (că poate mă răzgîndesc și mă duc, totuși). Nu știu ce ar fi preferat să facă în diverse situații sau ce și-a dorit pentru sine, în viață. Nu am întrebat-o niciodată. Dar, pentru că tot ce vedeam era cumva copleșitor, am dedus rapid că, odată ce te măriți, trebuie să-ți faci rost și de un număr considerabil de clone, fiecare specializată în altă activitate. Că, mai ales după ce apar copiii, propriile tale țeluri sau visuri nici nu mai contează. Capeți o a doua slujbă cu normă întreagă, care nu se termină nicicînd. Momentul în care să mă simt pregătită (sau să am curaj) pentru așa ceva nu a mai venit, deși mama mi-a zis mereu că viața nu poate fi pînă la capăt un șir de călătorii și de festivaluri.

Poate că cele două tipuri de caracter despre care vorbea Esther Perel se pliază perfect pe cele două tipuri de povești pe care le căutăm. Unii vor să construiască pragmatic o relație de o viață, recalibrîndu-și așteptările și învățînd arta compromisului. Pentru alții, pasiunea este vitală. Atîta timp cît durează ea, trăiește și povestea de iubire. Așa cum există oameni care nu suportă să se întoarcă într-o casă goală și alții care abia după ce au intrat în ea și au închis bine ușa pe dinăuntru simt că pot, în sfîrșit, să respire.

Prețul pentru independență, pentru libertatea de a face ce vrei, aproape cînd vrei, de a alege numai lucrurile croite după gustul tău, este acela că în anumite momente-cheie, de obicei cînd e vorba de boală, de moarte, ori de ceva peste puterile tale, ești cu desăvîrșire singur. Decide fiecare dacă merită plătit sau nu. Modelul de cuplu, dar și cel masculin și cel feminin le vezi inițial în familie. Unii reușesc să le reproducă în propria lor viață aproape la perfecție. Alții procedează taman pe dos.

Am multe clipe cînd am nevoie să mă opresc și unele în care chiar „stau degeaba”. Ba, mai mult, după 40 de ani am învățat să nu mă mai simt deloc vinovată pentru asta. Fac lucrurile altfel decît mama și cred că ea a înțeles că e așa, la un moment dat, la fel cum și tata s-a prins că-mi place să-mi rezolv treburile singură. Viața chiar s-a dovedit a fi un șir de „călătorii”, solitare sau în doi, cu toate felurile de povești.

Foto: flickr.com

Mai multe