Deocamdată patru

9 decembrie 2007   Tema săptămînii

(restul data viitoare) Sistemul politic parlamentar vs prezidenţial. Constituţia din 1991 ne-a cadorisit un sistem mixt, cu un preşedinte ales de popor şi cu suficiente competenţe ca să devină "jucător", dacă doreşte. Lupta dintre palate este o constantă a vieţii politice, ca bărbieritul în viaţa cotidiană. Nota bene, nici preşedintele "bărbos" nu a fost o excepţie! Sistemul nu cred că se va schimba în curînd. Modificarea Constituţiei necesită un dublu consens: atît al unei majorităţi parlamentare consistente, cît şi al opiniei publice. Ne-ar trebui fie un preşedinte deosebit de popular, cu o majoritate absolută a susţinătorilor săi în Parlament, pentru instaurarea unui sistem prezidenţial, fie un preşedinte în cădere liberă în timpul exercitării mandatului, coroborat cu un Parlament credibil, doritor de a-şi asuma întreaga răspundere politică. Condiţii greu de îndeplinit. Rămînem cu dilema şi pe mai departe. Stat centralizat vs descentralizat. Cum cineva încearcă impunerea unui proiect de descentralizare mai coerent (regionalizare, federalizare), primeşte o lovitură în cap, prin invocarea art. 1, al. 1 din Constituţia României: "România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil". Am fi nedrepţi dacă nu am consemna adoptarea, cu timpul, a unor măsuri legislative descentralizatoare. Mă gîndesc la sistemul autonomiei locale, scăderea puterii prefectului şi creşterea importantă a ponderii impozitelor care rămîn la dispoziţia autorităţilor locale. Regiunile de dezvoltare au rămas încremenite în situaţia de "regiuni statistice", deşi nevoile concrete ale populaţiei, cît şi oportunităţile europene ar fi impus de mult crearea unor "regiuni administrative", constituite prin voinţa locuitorilor unor zone cu probleme asemănătoare şi cu competenţe de reglementare şi administrare proprii. Cu ocazia modificării Constituţiei din 2003, în mod surprinzător, reformiştii din PSD au propus introducerea regiunilor, ca unităţi administrative. Deşi celelalte partide au fost de acord, ca în atîtea alte ocazii, conservatorii din PSD au avut cîştig de cauză şi momentul prielnic a fost ratat. Totuşi, din acest punct de vedere, sînt optimist. Fiind vorba de atragerea unor fonduri suplimentare, un consens politic se va realiza. Fie prin modificarea Constituţiei, fie printr-un acord tacit de modificare a cadrului legislativ, care nu va fi contestat nici la Curtea Constituţională, nici prin presă. Prin federalizare, cred că ar trebui să vedem un model funcţional prin părţile mai fericite ale planetei. Agreată mai mult prin părţile Ardealului, forma de organizare statală mai are cale de parcurs, pînă a fi implementată. Stînga vs dreapta. Partidul Socialist European (PSE) a luat o decizie pripită în a susţine PSD, ca reprezentant al stîngii româneşti în dauna PD-ului, într-un moment în care ponderea în sondaje şi mai ales puterea dată de guvernare au fost favorabile PSD-ului, făcînd abstracţie de modernitatea, credibilitatea şi perspectiva net superioare a PD-ului. PD a făcut un serviciu major PSD-ului prin abandonarea asumării unei identităţi de stînga, lăsînd culoar liber acestuia din urmă, să fie actor de prima mînă în luptele politice ce se vor da în următorii ani. PD-ul a intuit, mai mult prin vocea preşedintelui Băsescu, unele teme care l-ar legitima ca un partid de centru-dreapta (condamnarea comunismului, desecretizarea arhivelor Securităţii, lupta anticorupţie), fără a-i putea periclita nimbul PNL de partid al elitelor anticomuniste, al întreprinzătorilor, al reformiştilor şi al intelectualilor, formatori de opinie publică. Meciul PNL-PD este departe de a se fi încheiat, fiind plauzibilă şi o remiză, adică existenţa pe termen lung a două entităţi de centru-dreapta, la concurenţă între ele, dar mai ales cu socialiştii. E o chestiune de timp asimilarea valorilor tipice partidelor europene, din cele trei familii, de către partidele româneşti, menghina europeană va funcţiona necruţătoare, forţîndu-ne să intrăm în rînd cu democraţiile aşa-zis consolidate. Drepturi lingvistice vs autonomie. N-aş fi parlamentar UDMR de n-aş fi introdus în discuţie problema minorităţilor naţionale. Avem şcoli, teatre (chiar şi teatre de păpuşi), o operă în limba maternă şi indicatoare bilingve de localităţi. Drepturile lingvistice şi eliminarea discriminării par a fi, în bună măsură, drepturi cîştigate. Sînt oare pretenţiile de autonomie culturală şi teritorială ale maghiarilor deplasate în contextul actual? Reticenţele majorităţii clasei politice faţă de legea privind autonomia culturală a minorităţilor - fără componentă teritorială - a crescut, fără putinţă de tăgadă, credibilitatea discursului radicalilor maghiari, sceptici din faşă faţă de disponibilitatea clasei politice româneşti de a ajunge la un compromis rezonabil în privinţa statutului minorităţilor naţionale. Vorbind numai de maghiari, este pusă în discuţie, totuşi, doleanţa unei comunităţi de 1,5 milioane, superioară numeric multor state independente din UE. Eu dileme aş mai avea. Poate data viitoare le voi scrie şi pe celelalte.

Mai multe