Denim-ul universal şi cearta cu contextul
Aproape oricine a trăit ca adolescent în contextul urban pre-’89 din blocul comunist va avea o poveste de spus despre prima pereche de blugi. Aşa că am s-o spun pe-a mea.
În primăvara lui ’89 împlineam 15 ani, eram în clasa a IX-a la Liceul „Ienăchiţă Văcărescu“ din Tîrgovişte şi chiuleam de la şcoală pentru a vedea filme la Cinemascop Independenţa (unul dintre cele trei cinematografe funcţionale din Tîrgovişte la acea vreme – acum nu mai există nici unul). Aşa am făcut şi în acea dimineaţă memorabilă de sîmbătă (nu aveam weekend pe atunci), cînd am fost adunaţi în holul cinematografului şi urcaţi în autobuzele Miliţiei. Era ora 10 dimineaţa, am fi mers la prima proiecţie din acea zi, dar nu-mi amintesc filmul, pe care l-am pierdut din pricina raziei.
Am cîştigat însă, împreună cu cei nouă colegi ai mei de la acelaşi liceu (puţini în comparaţie cu alte stabilimente – dovada probabilă a conservatorismului şcolilor de elită din orice loc, mai ales dintr-un oraş de provincie precum Tîrgovişte), un drum pînă la sediul Miliţiei, o lectură despre pericolul delincvenţei juvenile din partea ofiţerului acreditat, o fotografie de grup (individualismul fiind rezervat delincvenţilor reali şi capitalismului) şi un drum pe jos înapoi pînă la liceu, însoţiţi de doi profesori trimişi special de către director. Acesta ne aştepta în cancelarie pentru o nouă tură de prelucrare pedagogico-ideologică. La sfîrşit ne-a spus: „Luni nu intraţi pe poarta liceului fără unul din părinţi.“
Mintea a-nceput să-mi lucreze rapid: cum să fac să întîrzii anunţul acasă pînă duminică? Era crucial. Chiar în acea sîmbătă urma să primesc prima pereche de blugi, marcă emblematică, achiziţionaţi pe piaţa neagră, printr-un coleg mai mare de la acelaşi liceu, pentru suma enormă de 500 de lei. Preţul la acea vreme reflecta perfect valoarea simbolică pe care această piesă vestimentară o avea – şi o are încă în diverse contexte sau cînd apare sub diverse nume de marcă. Era cadoul de ziua mea şi marca într-un fel intrarea în adolescenţa rebelă, conform jaloanelor timpului. Mi-am spus: „Ţin pumnii strînşi să nu se afle de pe alte surse şi aştept.“
Duminică dimineaţa, la micul dejun, tatăl meu îmi spune: „Ai grijă să nu pleci de la şcoală la film. Uite, ieri i-a luat Miliţia pe elevii care mergeau la film la Independenţa.“ Replica mea a fost seacă şi factuală, cu o urmă de ironie ce a scăpat tuturor: „Ştiu. Am fost şi eu acolo.“ După momentul de linişte stupefiată marcată doar de tusea nervoasă a fratelui meu mai mare (posesor al mai multor perechi de blugi şi avocat al intrării mele în rîndul purtătorilor de denim) care s-a înecat cu cafeaua cu lapte, reacţia la fel de seacă a fost exact cea de care mă temeam: „OK, vom returna blugii.“ A urmat o pledoarie pe care am cîştigat-o cu susţinere doi la unul: fratele meu şi mama vs tata. Eu nu contam, fiind parte incriminată.
Această poveste – hotărîţi dumneavoastră cît de adevărată – relevă atît complexitatea unui obiect, blugii, parte din cultura materială globală, cît şi modul în care acesta este un indigo – dincolo de culoare – al contextului local istoric şi geografic. Blugii, iniţial făcuţi din material de sac venit din Nimes (de unde şi numele Denim) pentru minerii din California de Nord, au devenit simbol al libertăţii exprimate prin alegere de consum. Însă în diverse contexte această libertate poate însemna mult: ruperea de un sistem social opresiv, însă şi marca unei situaţii privilegiate în interiorul sistemului, ca în povestea de mai sus; sau puţin: libertatea de a alege un obiect de consum într-o mare de alte obiecte de consum mai mult sau mai puţin similare, pe pieţele „libere“.
Particularitatea anilor ’80 în România şi aiurea era faptul că globalizarea consumului (circulaţia fără frontiere şi accesibilitatea mărfurilor) era încă la o decadă distanţă. Astăzi, blugii şi obiectele de îmbrăcăminte făcute din denim (o specie aparte, foarte interesant de urmărit, cum ar fi în cazul manto-urilor islamice din denim de pe piaţa lumii arabe şi musulmane) nu semnifică mai puţin, ci semnifică diferit, în funcţie de context. Pe valenţa universal abstractă a simbolului libertăţii se grefează contextul socio-cultural al semnificaţiei locale a acestei libertăţi, singura, de fapt, care contează. Nu poţi fi liber în mod abstract şi în afara manifestării concrete, fenomenologice, dacă vreţi, a libertăţii.
Împreună cu colegii mei de generaţie am învăţat că libertatea vine odată cu prima pereche de blugi pe care îi vedeam purtaţi de eroii filmelor predominant americane, trecute de cenzură şi proiectate în sălile cinematografelor ce existau în mai toate oraşele României din anii ’80. Mergeam să-i vedem, cu riscul de a ne trezi la Miliţie, dar şi cu plăcerea asumată a acelui risc. Însă, undeva în străfunduri, ştiam că era un risc permis, nu unul într-adevăr radical. Era un spaţiu al libertăţii privilegiate şi controlate, cred, mai mult decît unul al adevăratei opoziţii la sistem. Fiind prea tînăr, nu am cunoscut alt tip de rezistenţă de atunci, în cazul în care aceasta exista.
Cinematograful Independenţa a fost închis la scurt timp după 1990, devenind sală de bingo şi loc de desfacere pentru blugii importaţi cu valiza din Turcia – producător la ora actuală a mai mult de 10% din nevoia globală de material denim, industrie care este parte din (re)naşterea economică a „tigrilor anatolieni“. Imaginea simbol a libertăţii a devenit obiect de consum direct accesibil.
În momentul de faţă, în era globalizării, blugii şi materialul denim sînt universal accesibili şi continuă să ocupe un loc important, economic, cultural şi simbolic peste tot unde îi găsim (adică aproape peste tot). Libertatea de a-i purta nu este însă întotdeauna identică cu libertatea aşa cum ne-o închipuim noi. Însă întrebarea este: cum îşi închipuie libertatea cei care îi poartă?
P.S. Pentru o serie de cercetări antropologice pe tema denim-ului, puteţi vizita pagina „Global Denim Project“ pe site-ul University College of London, un proiect iniţiat de Daniel Miller şi Sophie Woodward.
Alexandru Bălăşescu este antropolog. Cea mai recentă carte publicată: Voioasa expunere a ordinii mondiale, Curtea Veche, 2010.
Foto: Vlad Eftenie