Democratizarea muzicii clasice
Dacă aş fi scris acest articol în urmă cu zece ani, probabil că aş fi văzut altfel fenomenul. Despre cum se petreceau lucrurile în România înainte de 1989, în această privinţă, parcă îmi e şi mai greu să-mi amintesc. Ce să mai spunem despre vremurile în care muzica clasică era doar a celor care aveau un anumit grad de educaţie.
Acum, muzica clasică poate fi a oricui. Cei mai mulţi fac cunoştinţă cu acest misterios domeniu prin intermediul soneriei telefonului mobil. Sînt mulţi cei pentru care Badineria de Bach sau Mica serenadă de Mozart sînt opţiunile favorite în domeniu. A merge mai departe este însă o chestiune de curiozitate sau de şansă.
Există acea categorie a publicului care află în familie despre acest misterios, dar atît de agreabil domeniu al muzicii clasice. Dar ei nu sînt mulţi. La şcoală, în România, nu prea mai află nimeni. Nu există nici obişnuinţa învăţării unui instrument muzical, ca în alte ţări, nici măcar educaţia muzicală care se făcea de către profesorul de muzică. Cîteva iniţiative educative ale radioului public de a aduce muzica clasică sau teatrul în şcoli – „Ora de educaţie muzicală“, „Ascultă 5 minute de muzică clasică“ – nu sînt suficiente pentru a crea un curent veritabil. Concerte şi spectacole pentru copii există fie ca acţiuni publice – Opera comică pentru copii, spectacolele pentru copii ale Operei sau Operetei –, fie private, cum e Proiectul „Clasic e fantastic“. Dar menţinerea interesului pentru domeniu ar trebui realizată de părinţi, ceea ce nu se întîmplă decît în cazuri disparate.
Dacă depăşim zona publicului şcolar, ajungem la cel tînăr, la cei care se apropie de muzica clasică dacă li se pare că e cool. Şi dat fiind că e o chestiune exclusivistă, ea poate fi destul de atractivă. Totuşi, pentru a ajunge la ea trebuie să afli că există şi mai ales unde poate fi ascultată. Aşadar, tinerii, cei care compun acel public născut după 1990, ajung la concerte de muzică clasică dacă ele sînt promovate într-o manieră care să li se pară lor atractivă, prin reţelele pe care le frecventează (Facebook, Twitter etc.) sau dacă muzica clasică vine în mediile în care îşi petrec ei timpul liber. Aşadar, festivaluri cum este SoNoRo, promovat aproape exclusiv către acest public, sau proiecte de tipul „Pianul călător“, „Duelul viorilor“, „Flautul de aur“ – care sînt construite pe o poveste nonmuzicală ce însoţeşte discursul clasic – au şanse mai mari să-i atragă pe tineri, decît concertele obişnuite de stagiune.
Publicul matur care ajunge la concerte de muzică clasică în România se împarte în două categorii. Prima e compusă din cei care, din Bucureşti fiind, ştiu nu doar unde este Ateneul, ci şi Sala Radio, Opera Naţională, iar în oraşe cum sînt Iaşi, Cluj ori Timişoara au auzit şi de alte săli decît Opera şi Teatrul Naţional, respectiv au depăşit nivelul clădirilor emblematice pentru oraşul lor, cele care apar pe vederi. Aceia sînt fie abonaţi ai unora dintre aceste stagiuni, fie ajung la cele mai importante concerte şi evenimente, după cum le permite timpul. A doua categorie e compusă din cei care vin la concerte doar cînd e Festivalul „Enescu“, pe principiul „Vai, dragă, ce bine că se mai poate auzi şi la noi muzică bună“... Aceştia exagerează de multe ori cu entuziasmul faţă de actul artistic, aplaudînd de cîte ori este linişte pe scenă – fără să aibă minima curiozitate de a se interesa şi a afla că e bine să aplauzi doar cînd dirijorul se întoarce cu faţa la public –, şi mimează o cunoaştere a domeniului binevenită în conversaţiile de a doua zi de la birou. Ei vor reveni într-o sală de concert doar peste doi ani, cînd revine festivalul. Sau dacă apare vreun eveniment de tipul Andrea Bocelli la Romexpo, la care biletele sînt atît de scumpe încît nu se poate să lipseşti.
Deşi la concertele de muzică clasică, în 99% din cazuri, biletele sînt accesibile (inclusiv la Festivalul „Enescu“), pentru că publicul de muzică clasică din România nu este în general un public bogat, manifestările gratuite îi sînt extrem de dragi. Aşa se face că la concertele din Piaţa Festivalului sau Bucharest Music Film Festival în Bucureşti, la evenimentele în aer liber în general (cum a fost recent „Pianul călător“ în Cişmigiu şi Herăstrău, sau un festival de muzică clasică în aer liber la care am fost la Balcic în această vară) se vine cu mic, cu mare, iar lumea nu stă cinci minute şi pleacă. Ci vine şi rămîne să asculte concertele integral, cu acelaşi respect cu care ar face-o în sala de concert. Iar în unele cazuri ştie şi cînd e cazul sau nu să aplaude.
Chiar dacă acei spectatori de elită care mai există şi la noi m-ar putea contrazice, pentru că nu le place să se amestece cu amatorii, pentru gradul de educaţie al publicului din România acest tip de manifestări sînt de departe cele mai utile la acest moment, dacă te interesează cauza atragerii de noi spectatori către muzica clasică. Ele nu constrîng, nu dau senzaţia că este vorba despre ceva ce nu e accesibil celor care nu au în spate sute de CD-uri ascultate acasă şi nu fac publicul să se teamă că riscă să nu se comporte corect în relaţie cu cei aflaţi pe scenă.
Aşadar, muzica clasică venind către publicul real, curajul artiştilor de a cînta în spaţii neconvenţionale pentru a-i atrage pe cei care altfel nu vor intra niciodată într-o sală de concert reprezintă soluţia pentru a creşte numărul celor care ar putea profita de beneficiile spirituale pe care le aduce acest tip de discurs cultural, ce poate fi decodificat pe mai multe paliere de complexitate, care merg de la o reală îmbogăţire spirituală pînă la starea reflectată de schimbul sincer de replici pe care l-am surprins la un cuplu care trecea, în primăvară, în Herăstrău, pe lîngă foişorul din care se auzea sonata Patetica de Beethoven cîntată live la pian. El a trecut mai departe, ea s-a oprit cîteva secunde. El întoarce capul după ea şi o întreabă: „Ce, ţie îţi place muzica clasică?“ Ea răspunde: „Da, dragă, mă linişteşte, aşa...“ După care au plecat mai departe.
Cît despre muzica clasică ascultată la radio, pe CD sau pe Internet, aici începe o altă poveste. Ca recomandare, ca să înţelegem dacă avem sau nu nevoie de ea, dacă ne face bine sau nu o astfel de muzică, contactul real, pe viu, cu muzica clasică pe care o cîntă muzicieni contemporani este o soluţie la îndemîna tuturor pentru a se lămuri.
Oltea Şerban-Pârâu este muzicolog, redactor-şef al Radio România Cultural şi director artistic al Orchestrelor şi Corurilor Radio România.
© Foto: Şerban Mestecăneanu