Democraţie şi capitalism, un mariaj neaoş românesc

Mariajul dintre democraţia liberală şi capitalismul global este unul durabil? – se întreabă Martin Wolf, editorialist al Financial Times (vezi „Capitalism and democracy: the strain is showing“, 30 august 2016). Între democrația liberală (definită prin echilibrul constituțional dintre valoarea fundamentală a democrației, egalitatea, și cea a liberalismului, libertatea) și capitalism (organizarea social-economică bazată pe proprietatea privată a unui grup restrîns asupra mijloacelor de producție) există o legătură naturală. Ambele au în comun rațiunea conform căreia noi, oamenii, trebuie să facem propriile alegeri ca indivizi și cetățeni. Sîntem agenți, nu obiecte ale puterii altora. Dar, cu toate acestea, remarca Martin Wolf, tensiunile dintre democrație și capitalism sînt, astăzi, mai mult decît evidente. Democrația este egalitară, capitalismul nu. Dacă economia nu funcționează, majoritatea ar putea alege autoritarismul, cum s-a întîmplat în anii ’30, iar dacă împărțirea cîștigurilor economiei devine prea inegală, cei bogați pot transforma democrația în plutocrație. În decursul istoriei recente, distribuția aproape egală a veniturilor a jucat un rol vital în legitimizarea capitalismului și stabilizarea democrației. Dar, în ultimii ani, capitalismul nu mai generează creșteri semnificative ale prosperității la nivel general, ci dimpotrivă, inegalitatea a crescut, iar creșterea productivității nu mai este la fel de accelerată.

După criza din 2008, clasa de mijloc a avut cel mai mult de suferit, iar inegalitatea a crescut la nivel global, 10% din populația lumii deține circa 88% din averea lumii, iar 1% deține mai mult de jumătate din aceasta (vezi studiul Crédit ­Suisse din 2015). La polul opus, jumătate din populația din partea de jos a clasamentului deține mai puțin de 1% din averea mondială.

Mai mult decît atît, în ultimii ani realitatea economică s-a schimbat în ritm accelerat și pentru companiile care au fost motorul creșterilor economice din ultimul secol. Institutul German de Economie (IdW) ne arată că profitul net al companiilor se apropie periculos de mult de 0% în țările dezvoltate și depășește uneori 5% din cifra de afaceri în economiile emergente, așa cum este și a noastră… În acest nou context, democraţia poate deveni intolerantă, iar capitalismul nelegitim. Recenta criză este o dovadă în acest sens, iar efectul acesteia – neîncredere și nemulțumire. Manifestîndu-se la nivel global, capitalismul impune limitări majore autonomiilor naționale, stabilirea unui cadru legislativ favorabil marilor corporații, a unor taxe și reglementări care să nu le reducă libertatea de circulație a capitalului.

Întrebarea lui Martin Wolf despre durabilitatea mariajului dintre democrația liberală și capitalismul global este pe deplin justificată. Cum era și firesc, în această confruntare globală România nu putea sta deoparte. Și a intrat în horă, cu tot entuziasmul copilăriei, înveșmîntată în straiele ei populare. Și acum să vedem cum stau lucrurile la noi… Inegalitatea dintre bogați și săraci în România a ajuns, în 2015, la cel mai înalt nivel de după intrarea în Uniunea Europeană, cei mai bogați români sînt de peste opt ori mai înstăriți decît cei nevoiași, ne arată raportul Eurostat. Economia României este puternic polarizată, 1% din companii controlează 2/3 din valoarea totală a cifrei de afaceri de 275 de miliarde de euro. Mai mult decît atît, avem și cîteva companii care reprezintă un risc sistemic, cum sînt OMV, Dacia-Renault etc., cu impact foarte mare asupra întregii economii naționale.

Sărăcia a ajuns la cote alarmante și ne costă din ce în ce mai mult. Nemulțumirea și neîncrederea se hrănesc reciproc. Vorbim despre neîncrederea în elite, neîncrederea în instituții, neîncrederea unii în alții… Prezența la vot este din ce în ce mai scăzută, nu foarte departe de o treime. Și motivele sînt diverse și pe deplin justificate… Dar rămîne întrebarea ce fel de democrație avem și ce vrem. Noi declarăm că ne dorim una liberală, dar libertatea și responsabilitatea alegerii nu o asumă aproape 2/3 din concetățeni.

Iar în ceea ce privește capitalismul din spațiul carpato-danubiano-pontic, avem cîteva specificități. Pe de o parte, avem manifestarea capitalismului global prin corporațiile care acționează în plan local, iar pe de altă parte, avem parte de „capitalismul de cumetrie“, cu tentă globală, sud-americanizată. Cum era și firesc, în multe corporații, succesul capitalismului de „cumetrie“ și-a înfipt foarte adînc rădăcinile. Și a rezultat „capitalismul global românesc“ sau „capitalismul global de cumetrie“. Rezultatele acestuia, cu cîteva excepții de corporații și companii naționale românești care pot fi date ca exemplu de modele de eficiență, sînt legate de orientarea scăzută pe crearea de plusvaloare și pe creșterea reală a productivității muncii. Și în acest context, avem o discrepanță majoră: angajații care vor să aibă o viață mai bună, să cîștige mai mult și companiile care și-au dezvoltat modele de afaceri care să creeze o plusvaloare scăzută, evident cu personal slab sau mediu calificat și prost plătit. Rezultatul este că statul plătește mai bine decît în privat. Și, nu de puține ori, să stai acasă (să fii asistat social) este mai profitabil decît să muncești. Și asta este valabil peste tot în România, cu excepția cîtorva mari orașe. Nemunca este încurajată, iar posturile la stat sînt un ideal.

În acest „capitalism global românesc“, percepţia noii generaţii şi modul cum se raportează la o companie sînt surprinzător de socialiste, comuniste: „Firmele ne exploatează, ne muncesc, ne ţin peste program, directorii ţin cu cei din vîrf, ne dau salarii de nimic, iar rezultatul final, profitul companiei, este făcut prin exploatarea noastră“ (vezi ZF din 31 martie 2017). Sigur că nu avem de ce să fim optimiști. Firește că o strategie de țară sau un proiect de țară ar putea să pună lucrurile pe direcția cea bună. Dar nu e deloc ușor, durează prea mult, dragostea de țară este reflectată, pentru cei mai mulți, în propriul lor buzunar. Deci nu sîntem naivi…

Dar șansa mariajului neaoș românesc dintre democrația liberală și capitalism va depinde de modul în care politica economică va fi orientată spre nevoile celor mulți și nu doar spre interesele celor puțini. Și evident, în noul context, să aprecieze mai mult și să recompenseze pe măsură munca inteligentă și productivă.

Totuși, ce e de făcut? Care este întrebarea fundamentală ce ne poate indica alegerea viitorului? Și așa ajungem să discutăm despre ceea ce este firesc pentru fiecare dintre noi: să trăim mai bine, să ne bucurăm mai mult de viața pe care o avem. Doi mari economiști, Paul Romer și Robert Lucas, analizînd evoluția economiilor din ultimii o sută de ani, arată ce a contribuit decisiv, an de an, la creșterea economică de 3,3% din țările dezvoltate și explică decalajul dintre Occident și țările în curs de dezvoltare sau emergente. Pe scurt, nu agricultura și nici industria nu au făcut diferența, explicînd doar 1,2 puncte procentuale. Marea diferență a fost făcută de capitalul intangibil, de eficacitatea conducerii (a managementului) și de creșterea nivelului de educație al angajaților. Managementul se referă la stabilirea cadrului despre cum se muncește, organizarea muncii pentru a avea rezultate maxime, iar educația este reflectată de valorile și de alegerile pe care le facem. Iar dacă ar fi să descifrăm modelul cultural, educațional, al angajaților români avem următorul tablou: aproape 80% vor bani mai mulți, dar munca este pe ultimul loc în ierarhia valorilor lor; 8-9 din 10 cred că succesul înseamnă să trișezi, să ai o doză de necinste, să încalci regulile, să faci compromisuri și, nu în ultimul rînd, 9 din 10 se cred cu comportament civilizat, dar au neșansa că trăiesc într-o mare de mîrlani (vezi studiile „Valorile angajaților români“ și „Cultura integrității la români“). Iar referitor la manageri, circa 9 din 10 se cred top performer-i și că fără ei s-ar prăbuși companiile și, probabil, întreaga economie. Cu alte cuvinte, toți vor să schimbe lumea, pe ceilalți români, dar nimeni nu vrea să se schimbe pe sine. Firește că vorbim aici despre multă mediocritate și autosuficiență. Deși realitatea actuală nu este îmbucurătoare, ceea ce trebuie schimbat structural este tocmai aceasta, contextul actual în care ne aflăm, realitatea de zi cu zi, modelul nostru cultural, economic, politic și social. Și asta presupune schimbarea fiecăruia dintre noi, începînd cu asumarea libertății și exercitarea alegerilor conform valorilor noastre. Cum este și firesc, pînă la urmă premisele schimbării rezidă în mariajul dintre cum vedem democrația liberală și capitalismul.

Jacques Attali, în cartea Scurtă istorie a viitorului (Editura Polirom, Iași, 2016), își încheie pledoaria prin întrebarea „Dar România?“. Răspunsul nu e departe de ceea ce știm: România nu a reușit niciodată să devină o putere dominantă în Europa din trei motive: a privilegiat întotdeauna agricultura, industriile alimentare și interesele birocratice legate de acestea în detrimentul industriei, al profitului, al inovației, a neglijat să-și formeze o forță navală, militară și comercială, suficient de puternică și, nu în ultimul rînd, nu a reușit să-și formeze o clasă creativă numeroasă: ingineri, cercetători, antreprenori, comercianți etc., ci doar teoreticieni, artiști și administratori (care nu-și asumă riscuri) plătiți de Putere. Dar Jacques Attali ne arată și o doză moderată de optimism.

Viitorul României va depinde de cum va urma de acum înainte regulile succesului: să-și construiască un context favorabil, să arate dorința unui destin comun, să faciliteze libertatea creației, să formeze în mod echitabil competențe pentru meseriile viitorului, să stăpînească tehnologiile viitoare etc. Așadar, un proiect de țară nu este greu de imaginat. Dar ceea ce poate fi cu adevărat dificil este să-l punem în practică, și aici noi știm mai bine cum este treaba „cu cultura“… Deci, chiar dacă vom avea o strategie și un consens politic puternic, să nu uităm ce spunea Tom Peters: „Cultura mănîncă strategia la micul dejun“. Aici este adevărata provocare, în esența vieții noastre cotidiene, atît de complexe și cu atît de multe aspecte.

Dar să sperăm că știm cu toții ce ne așteaptă dacă nemulțumirea și neîncrederea vor continua să crească. Și dacă ne hotărîm să dăm o șansă mariajului neaoș românesc dintre democrația liberală și capitalism, știm ce avem de făcut, fiecare dintre noi. 

Dorin Bodea este licențiat în psihologie și sociologie, doctor în economie, director general și senior consultant la Result Deve­lopment. Cea mai recentă carte a sa este Cine sînt eu? (Editura Result, 2017).

Foto: flickr