Democraţie digitală?

Orice politician își poate ataca adversarul politic etichetîndu-l „populist“, îi poate critica programul de guvernare sau politicile numindu-le „populiste“. În limbaj comun, populistul e politicianul care face promisiuni populare, mincinosul, demogogul. Populismul este retorică politică sau strategie electorală, iar în științele politice e și o ideologie.

Populismul împrumută hainele democrației și e adeseori confundat cu ideologia democratică, dar este antidemocratic. Confuzia își are originea în faptul că atît democrația, cît și populismul se revendică de la popor. Demos kratos, definiția etimologică a democrației, este „puterea poporului“. Dar operarea în limitele definiției etimologice permite atacuri la adresa practicii regimului democratic: în Teoria reinterpretată a democrației, Giovanni Sartori observă că democrației i se poate reproșa că în realitate nu e putere a poporului, ci e un sistem de guvernare a majorității. Iar pentru ca guvernarea majorității să se exercite cu respectul minorității e nevoie de instituții și proceduri. Adică de un sistem de norme, legi, reguli constituționale. Democrația modernă se definește prin stat de drept, rule of law, separația puterilor, printr o Constituție care apără drepturi fundamentale, prin independența Justiției, prin depolitizarea administrației publice, prin alegeri libere periodice prin care puterea este disputată, iar cîștigarea puterii prin vot este imprevizibilă.

În opoziție, populiștii cred că puterea politică nu trebuie disputată, pentru că ea aparține poporului, iar ei reprezintă vocea poporului. Principiul suveranității populare este comun democrației și populismului, dar pentru populiști puterea nu poate fi disputată și, prin urmare, sînt inutile instituțiile intermediare reprezentative, Parlamentul sau partidele, oricum corupte. Este suficient să iasă lumea la protest, să se pronunțe strada sau să se organizeze un referendum popular. Democrația directă este întotdeauna preferată de populiști în locul democrației reprezentative constituționale.

Populiștii susțin că sistemul democrației parlamentare trebuie înlocuit cu formele democrației directe în care voința poporului se exprimă prin referendum, în stradă prin proteste sau prin participarea online pe rețele sociale ca „democrație digitală“ sau electronică. Pentru populiști, democrația reprezentativă a eșuat din cauza sistemului de instituții corupte (politice, religioase, financiare, adică partide politice, Parlament, BOR, instituții UE, CE, BM, FMI etc.) de care trebuie să ne dispensăm. Noi versus ei, noi împotriva lor înseamnă poporul pur împotriva elitei corupte.

Populismul se manifestă prin cîteva caracteristici: un lider charismatic care pretinde că întrupează voința populară sau vocea străzii, suveranitatea populară care se exercită prin democrația directă, fără instituții reprezentative, iluzia omogenității poporului.

Cele mai recente alegeri europarlamentare, apropiatele alegeri din SUA, cele la nivel național sau local din ultimii ani au arătat că populismul nu e o ideologie depășită, ba se află pe un trend crescător, cîștigînd noi alegători: populiștii de stînga, Podemos cu Pablo Iglesias Turrión în Spania, Stînga Unită din Slovenia, Syriza cu Alexis Tsipras în Grecia, populiștii de dreapta, Marine Le Pen – Frontul Național în Franța, Beppe Grillo – Mișcarea de cinci Stele în Italia, Nigel Farage – UKIP în Marea Britanie, Partidul Libertății din Olanda, Partidul Poporului Danez, Jobbik în Ungaria etc. Explicabil, în măsura în care partidele mainstream dezamăgesc în administrarea crizei economice sau a refugiaților, corupția domină peisajul politic, parlamentarismul și instituțiile reprezentării sînt ultrabirocratice, iar moderații iau uneori măsuri împotriva curentului popular.

România nu face excepție. Partidele mari (PSD, PDL) au împrumutat permanent din retorica populistă: fie au lansat mesaje anti-Parlament și antipartide (Băsescu), fie au jucat pe cartea naționalismului etnic și pe mîndria de a fi român (Ponta). Populismul tradițional se manifestă și în discursul formațiunilor desprinse din partidele mari: PMP din fostul PDL, PRU din PSD, ALDE din PNL, concentrate pe discreditarea instituțiilor europene sau a organismelor reprezentative în lupta anticorupție sau a persoanelor care conduc instituții ca DNA, ANI, CE, UE.

Neopopulismul sau populismul noilor partide intrate recent în joc, de la conservatorii M10 la ANR – extrema dreapta etnocentristă a lui Marian Munteanu –, se manifestă ca discurs și ideologie antisistem. Clotilde Armand și USR se exprimă radical împotriva sistemului. Deși liderul Nicușor Dan a revenit asupra unor articole în care se pronunța „împotriva comportamentului homosexual în public care i-ar afecta valorile tradiționale“, USR evită teme ideologic sensibile care ar putea diviza, propagînd doctrina -catch-all a luptei antisistem și antipartide care să integreze electori atît cu valori progresiste, cît și conservatoare.

Lupta antisistem are justificări autohtoniste (M10, ANR) sau reformist-progresiste (recent dispăruta Mișcarea Verzilor a lui Cernea). Neopopuliștii sînt antisistem, antipolitică, antipartide și preferă sintagme precum Mișcare sau Uniune pentru a evita orice asociere cu ideea de partid. Spre deosebire de populiștii tradiționali (Berlusconi în Italia, Vadim Tudor în România), care folosesc mijloace tradiționale de comunicare (presă scrisă sau televiziunea), unii neopopuliști se exprimă mai eficient în mediul online. De exemplu, fostul actor de comedie Beppe Grillo a fondat Movimento Cinque Stelle pe baza blog-ului său, la fel cum Cernea a pus bazele Mișcării Verzilor pe rețele sociale. Neopopuliștii care au mai puțin acces la televiziune transmit masiv mesaje pe Internet: Cernea, M10, USB integrează în strategia lor de comunicare new media, social media, blogosfera.

Acești new-populiști se revendică de la „partidul Facebook“ despre care unii lideri PSD regretau în 2014 că nu îl pot încorpora în rîndurile partidului lor, reclamînd astfel o altă abordare a comunicării online. Dependent de new media pentru a-și consolida comunitatea de suporteri, new-populistul stimulează pe Facebook, pe blog-uri un electorat în general agresiv, radicalizat, incapabil de dialog și intolerant față de oricine ar susține calea moderată sau altă cale.

Consecința retoricii neopopuliste este neîncrederea în instituțiile și mecanismele democratice și o alunecare spre soluții mesianice, dar nu de natură religioasă, ci de natură științifică, tehnocrată. Se naște un anumit tip de tehno-populism, specific new-populismului, de tip catch-all, unde tehnocrații neatinși de clientelismul partidelor sînt Salvatorii României contemporane.

Entuziasmul unor lideri de opinie sau cercetători pentru democrația digitală ca formă a democrației directe se caracterizează printr-un optimism exacerbat cu privire la interacțiunea user-ilor care ar conduce, în viziunea lor, la mai multă participare civică, la implicarea cetățenească în treburile publice ale cetății sau în cauzele sociale. Nu e nici o îndoială că democrația este astăzi în criză și că nemulțumește un public tot mai exigent. Tot mai multe voci reclamă faptul că democrația reprezentativă ar trebui înlocuită cu forme „superioare“ de guvernare, ca democrația directă, digitală, deliberativă, colaborativă. Dar cînd vorbesc despre „democrație digitală“, entuziaștii 2.0 vorbesc – fără să conștientizeze uneori – tot despre democrație reprezentativă, adică despre un sistem cu reprezentanți care își alocă din timpul și resursele lor pentru a rezolva probleme publice folosind Internetul.

Oare nu cumva faptul că avem prea puțină democrație reprezentativă în practică ne face să reproșăm sistemului modul în care funcționează? Democrația reprezentativă există prea puțin pentru că cei mai mulți politicieni nu reușesc să reprezinte interesele populare, iar outsider-ilor li se blochează accesul la competiția politică prin liste de susținere cu număr mare de semnături. Așa se explică slaba participare și abstenționismul, pentru că oamenii simpli cred că politica nu se adresează problemelor lor. De fapt, democrația modernă are nevoie de mai multă reprezentativitate, de partide noi și de politicieni profesioniști în rîndul formațiunilor mainstream care să reprezinte cît mai multe dintre interesele din societate. Cîtă vreme cetățenii nu se simt reprezentați de actualii politicieni, neopopulismul va prolifera. 

Antonio Momoc este conferențiar univ., specialist în comunicare. Cea mai recentă carte: Comunicarea 2.0, New media, participare și populism, Adenium, 2014.