"Democraţia şi libertatea nu au venit pentru mine în mod natural&#8221; " <i>interviu cu Martin ©IMEÈKA</i>

O diferenţă între ţările ex-comuniste şi cele occidentale există în continuare, dar nu mai este la fel de mare ca în anii ’90. Se poate vorbi mai mult de o barieră mentală. România, spre exemplu, este membră a Uniunii Europene, nu mai are graniţe, dar cu toate acestea nu se află în spaţiul Schengen; alte state est-europene au intrat deja în spaţiul Schengen. Generaţia tînără din ţările noastre este complet europenizată " observ acest lucru, de exemplu, la fiul meu. Eu locuiesc în Bratislava, Viena este la 60 de km distanţă " un drum de o jumătate de oră cu maşina. Dacă ajungi acolo, nu observi nici o schimbare " satele austriece nu sînt cu nimic diferite faţă de cele din vestul Slovaciei, zona cea mai dezvoltată a ţării. În anii ’90, înainte de a intra într-un bar, în Viena, pentru a bea o cafea, trebuia să mă gîndesc dacă am destui bani pentru a o plăti. Acum, fără a fi un om bogat, pot intra într-un restaurant vienez pentru orice " o bere sau o cină " fără să mi se pară un lucru extraordinar. Acum nu te mai simţi în Europa de Vest ca un cerşetor " un sentiment pe care l-am avut cu toţii în trecut. Revenind acum la dezbatere, ţările Europei Centrale şi de Est " noi membre ale Uniunii Europene " sînt tratate corect. Să luăm exemplul Poloniei: se întîmplă uneori ca liderii polonezi să nu spună lucruri bune sau politicoase, dar sînt respectaţi, pentru că Uniunea Europeană tratează toate ţările cu acelaşi respect. În ceea ce priveşte politica, se poate vorbi despre linii comune mai degrabă între ţări mai mari sau mai mici, decît între Est şi Vest. Există legături, de exemplu, cu Marea Britanie şi cu Olanda, ceea ce arată că interesele comune depăşesc barierele geografice. Dacă facem o comparaţie cu ceea ce se întîmpla în anii ’90, diferenţa este foarte mare. Noi, în Est, ne plîngem tot timpul de trecutul comunist şi avem impresia că vesticii nu ne înţeleg aşa cum ar trebui. Este o diferenţă din acest punct de vedere? Este o diferenţă care nu are neapărat de-a face cu democraţia statelor vestice, ci cu tradiţiile lor. Mulţi intelectuali din Vest credeau în trecut în ideile marxiste; destui universitari din Vest încă merg pe principiile marxiste, iar în criza prin care trecem marxismul revine, pentru unii, în actualitate " lucru imposibil de imaginat în ţările din Est. Înţelegerea răului provocat de comunism este un proces de durată " ei, şi nu noi, au nevoie de timp pentru a înţelege ce s-a întîmplat cu adevărat şi unde au greşit în decriptarea ideologiilor. Din acest punct de vedere, sîntem cu mult înaintea lor. Pînă acum, încercările ţărilor din Est de a convinge Vestul că nazismul şi comunismul au fost două regimuri totalitare au eşuat. Pentru prima dată, pe 2 aprilie 2009, Parlamentul European a dat o rezoluţie referitoare la acest lucru; asta demonstrează acceptarea faptului că există, într-adevăr, o problemă care merită dezbătură. Dacă în aceşti 20 de ani am crezut că ţările din Vest ne vor împărtăşi opiniile a fost o greşeală. Nu ne rămîne decît să ne bazăm pe generaţiile viitoare, pe faptul că tinerii vor privi această problemă cu alţi ochi şi că nu se vor mai simţi jenaţi de trecutul propriilor convingeri şi viziuni marxiste. Din acest punct de vedere, bariere între Est şi Vest încă mai există, dar nu mai sînt la fel de mari ca în trecut. Eu sînt optimist şi cred că în zece ani vom putea vorbi de o istorie comună: Vestul va înţelege şi va accepta pe deplin răul provocat de comunism. Ce aţi vrut să spuneţi mai exact cînd aţi afirmat că generaţia fiului dvs. este, cu siguranţă, europenizată? Fiul meu este doctorand la Oxford, trăieşte de ani buni în Marea Britanie, vorbeşte engleza aproape mai bine decît slovaca, vrea să-şi dea doctoratul şi să-şi continue cariera academică pe specialitatea lui " sudii ruseşti. Cu toate acestea însă, vrea să se întoarcă în Slovacia. Vestul, aşadar, nu este pentru el un "miracol" " dacă ar fi să aleagă, ar alege cu siguranţă ţara lui. Nu este nici pe departe un patriot " aş exagera dacă aş spune că îşi iubeşte ţara; pur şi simplu îi place să trăiască acasă. Probabil că face, instinctiv, o comparaţie între cele două stiluri de viaţă şi nu vede nici o diferenţă. Dacă ar avea de ales, ar alege Bratislava. Nu sînt convins, dar ştiu sigur că măcar îşi pune problema. Viaţa noastră din dosare Un alt subiect al dezbaterii de la Vilnius a fost accesul la arhivele fostelor servicii secrete comuniste. S-au exprimat puncte de vedere, s-au lansat întrebări, colegii noştri din Vest şi-au spus opiniile. Totul a decurs firesc. Vă aşteptaţi la alt gen de reacţii? Pentru colegii din Vest, respectiv pentru cei care nu cunosc problema în profunzime, cred că a fost un fel de seminar care le-a plăcut pentru că au aflat lucruri de care nu ştiau. Mă aştepam însă ca discuţia dintre noi, nu dintre mine şi dvs., ci dintre toţi participanţii, să fie mai aprinsă. Desecretizarea dosarelor este o problemă spinosă şi chiar mă aşteptam ca vreunul dintre noi să se ridice şi să spună că scoaterea lor la lumină este o prostie, o pierdere de vreme şi că arhivele ar trebui, pur şi simplu, îngropate. A fost o discuţie calmă, reconciliantă, fără puncte de vedere "revoluţionare". Dacă stau să mă gîndesc, mi-a făcut plăcere chiar şi aşa pentru că, cel puţin acasă, în Slovacia, sînt sătul de discuţii aprinse! Dvs. ce credeţi " ar trebui desecretizate dosarele sau împărtăşiţi opinia lui Adam Michnik, care consideră că ele ar trebui "lăsate în pace"? De la bun început am fost pentru desecretizare. Înţeleg îngrijorările pe care le presupune acest proces, dar nu-mi schimb părerea. Da, sînt de acord, dosarele nu ne aparţin, sînt ale "lor", ale serviciilor secrete, dar sînt despre vieţile noastre. Dacă privim problema din această perspectivă, nu putem fi de acord să ne încredinţăm viaţa unui regim pe care l-am urît şi pe care, în final, l-am dat jos de la putere. Ar fi absurd! În Cehia, Slovacia şi, mai ales, în Polonia dosarele secrete sînt folosite ca arme între adversarii politici. Problema dosarelor este foarte complexă şi greu de înţeles. În multe ţări, cel al cărui nume se regăseşte în arhivele securităţii este etichetat drept informator, iar societatea se mulţumeşte cu atît, nu îi dă ocazia să-şi dovedească nevinovăţia sau măcar să arate ce s-a întîmplat cu adevărat. Partea obscură a desecretizării dosarelor este faptul că unii oameni pot fi răniţi, în sensul propriu al cuvîntului, neavînd, de fapt, nici o vină: nimeni nu ia în considerare circumstanţele în care cineva, la un moment dat, şi-a pus semnătura pe un dosar. Cînd se întîmplă astfel de lucruri, eu, ca jurnalist, încerc să duc cazul pînă la capăt, să-i dau posibilitatea "informatorului" să vorbească. Desigur, mulţi dintre ei refuză să povestească, dar asta este o altă problemă. Eu am fost de la bun început pentru desecretizarea dosarelor şi cred că de aici a pornit şi disputa mea cu Adam Michnik, care a scris de mai multe ori că ele conţin viaţa noastră aşa cum a fost scrisă de poliţia politică, deci ar fi mai bine să le uităm. În ziua de azi, într-o democraţie, nu poţi pur şi simplu să închizi dosarele într-o încăpere şi să aştepţi să treacă 50 de ani pentru a le deschide. La începutul anilor ’90, multe persoane care colaboraseră cu serviciile secrete aveau funcţii politice, iar faptele lor au pus în pericol oamenii şi ţara. Şi în Slovacia sînt persoane care au colaborat: singurul lor interes era să intre în politică şi, avînd o funcţie publică, să aibă acces la dosare şi să le manipuleze tocmai pentru a le muşamaliza. Singura posibilitate de a obţine dovezi ale acestor fapte este să le desecretizăm, să le digitizăm, să vorbim şi să scriem despre ele. Din păcate, instituţiile se mişcă prea încet, iar acest lucru se întîmplă peste tot în Est. "Cu ce sînt informatorii mai răi decît mine?" Aţi cunoscut însă şi oameni care, deşi apăreau în dosare, nu erau propriu-zis informatori ai poliţiei politice. Cazul Kundera, spre exemplu, pare să fie de acest gen... În privinţa lui, nu am avut nici o dilemă. Am aflat de dosarul lui, am discutat în redacţie ce ar trebui să facem cu el, dar am ştiut de la bun început că nu era vorba de o colaborare cu serviciile secrete. Documentul pe care ziarul Respekt l-a făcut public şi în urma căruia tînărul Miroslav Dvorácek a fost trimis la închisoare data din anii ’50, este autentic, dar atunci nu se punea problema colaborării cu serviciile secrete. Era o reclamaţie făcută la miliţie, la o secţie obişnuită dintr-un cartier. În acei ani, miliţia nu avea nici un interes să manipuleze oamenii şi dosarele; din acest motiv, nu ar trebui să avem nici un dubiu că dosarul ar fi fost greşit întocmit. Pe vremea aceea, Kundera era student şi e plauzibil să fi făcut reclamaţie din pură convingere. Dacă ar fi fost vorba de un dosar al serviciilor secrete, m-aş fi întrebat dacă nu cumva a fost manipulat, dar nu este cazul de faţă. Am stat de vorbă cu mulţi istorici care aveau păreri diferite " cum spuneam, cu Adam Michnik am avut o dezbatere aprinsă. Unii mi-au spus că avem de-a face cu un document autentic pe care trebuie să-l tratăm ca atare pentru că altfel ignorăm munca istoricilor. Trebuie să înţelegem ce s-a întîmplat în acea zi, ce a însemnat dosarul şi faptele descrise acolo pentru acea perioadă. Eu sînt convins că ceea ce este descris în dosar s-a întîmplat cu adevărat " Kundera era comunist şi a făcut ceea ce scrie în dosar doar pentru că a crezut că face o faptă bună pentru ţara lui. Cred că asta ar fi trebuit discutat, de fapt: ce folos îi aducea sistemului colaborarea tinerilor cu securitatatea? De ce apar în dosare? Nu cumva pentru că doreau să-şi servească ţara? Cred că o astfel de dezbatere " şi nu dacă dosarele ar trebui sau nu desecretizate " formează portretul unui sistem. Problema mea nu a fost aşadar dacă Kundera a colaborat sau nu cu securitatea, ci cum să explic acest lucru. Discuţia despre "cazul Kundera" a fost greşită, din punctul meu de vedere, s-a început prin argumentele pro şi contra dosarului său, dar nu s-a dezbătut nimic pe fond. Am stat de vorbă cu persoane pe care le cunosc şi despre care am aflat că au dat note informative la serviciile secrete " inclusiv despre mine! Multe dintre ele îmi sînt foarte apropiate şi le-am înţeles motivele pentru care au colaborat: se temeau pentru viaţa lor, dar mai ales a copiilor, unii au fost şantajaţi şi obligaţi să colaboreze. Înţelegi şi ierţi, deşi " dacă te gîndeşti mai bine " nici nu cred că se pune problema de iertare. Cu ce sînt informatorii mai răi decît mine, de exemplu? Mă gîndesc ce aş fi făcut eu, dacă aş fi fost în locul lor " cred că am avut noroc că "m-am născut disident" (căci tatăl meu a fost în tinereţe comunist, iar după Primăvara de la Praga a devenit disident) şi astfel am putut rezista sistemului. Nu este drept să vorbim de informatori, să-i catalogăm drept aceia care au făcut lucruri grave. De acord, unii au greşit, alţii au luat decizii pripite, dar majoritatea încearcă să-şi repare greşelile. O spun din nou: sper ca generaţiile tinere să fie mai înţelegătoare. Noi, cei trecuţi prin acel sistem, şi care avem încă un mod comunist de a gîndi, împărţim oamenii, foarte uşor şi poate fără argumente, în buni şi răi. De ce spuneţi acest lucru tocmai dvs. " un fost disident, care a luptat împotriva sistemului comunist? Tocmai pentru că democraţia şi libertatea nu au venit pentru mine în mod natural, ca aerul pe care îl respir, ci a trebuit să mă lupt pentru ele. Pentru un om normal, aceste două lucruri " democraţia şi libertatea " ar trebui să fie fireşti. De fiecare dată cînd trec graniţa spre o altă ţară europeană, mă încearcă un sentiment plăcut: nu mai sînt graniţe, lumea este liberă. Dar, tocmai pentru că am acest sentiment, nu mă pot considera un om normal! Vilnius, 10 mai 2009 interviu realizat de Mircea VASILESCU