Delta

Am început să lucrez în Delta Dunării acum trei decenii. Plecați la sfîrșitul lui iulie din Tulcea pentru măsurători de-a lungul coastelor Deltei, terminam campania la jumătatea lui octombrie. Locuiam pe un ponton-dormitor tractat de o șalupă. Mai precis un SR, pentru cunoscători, cu motor de tractor de 65 de cai-putere, care nu mergea niciodată cu mai mult de 5-6 kilometri la oră atunci cînd tracta pontonul. Așa am ajuns să văd Delta aproape „la pas”. Timp de aproape un deceniu am trăit trecerea lină de la miezul verii la toamnă, cu toate etapele sale.

Primele schimbări începeau să apară de la jumătatea lui august. Nopțile, deja mai reci, erau un prim semn că vara e pe sfîrșite. Asta avea și un efect fericit – numărul țînțarilor începea să se reducă semnificativ de la primele nopți cu rouă. Erau apoi primele furtuni violente ca vara, dar cu ploi reci, de toamnă, aproape mereu două-trei zile la finele lui august – început de septembrie. Trecerea furtunilor era marcată de zile strălucitore, cu un cer perfect senin. Temperaturile erau însă deja mai scăzute, dusă fiind acum arșița verii.

În septembrie venea rîndul vegetației de sărătură să înflorească, spoind acele lungi depresiuni din spatele plajelor sălbatice în violet sau vișiniu. Venea apoi ziua de 15 septembrie, cu copii în uniforme mergînd spre școală, unii însoțiți de părinți sau de bunici, alții singuri sau cu prietenii, cu toții emoționați.

Era atunci și sezonul smochinelor, mai ales la Sfîntu Gheorghe, unde de mai multe ori am asistat la discuții domestice în contradictoriu în legătură cu soarta acestora (în general, bărbații insistînd că zahărul e scump și dăunător, așa încît decît gem – mai bine țuică). De obicei, femeile aveau ultimul cuvînt.

Septembrie e și luna plecării păsărilor călătoare, iar cerul e mereu plin cu toate speciile de păsări migratoare care se pregătesc de drum. Rămîn în urmă cei neadaptați, neputincioși (sau poate unii prea bine adaptați).

Septembrie era pentru noi și luna marii traversări a lacului Razelm, încet, de-a lungul țărmului, pe lîngă echipele de pescari ieșiți la vintire. După trei săptămîni de la plecarea din Sfîntu Gheorghe, imaginea bisericii și a vechiului sediu al Pescăriilor din Jurilovca ne păreau fabuloase, cum probabil părea Statuia Libertății celor care treceau oceanul acum o sută de ani.

Ajungerea la Jurilovca, de acolo îndărăt pe plajele de la Portița la Periboina și Edighiol, prin Golovița și Sinoe, însemnau deja toamna. Mulți ani am prins revenirea la orarul de iarnă pe drumul spre Jurilovca (atunci cînd încă avea loc la finele lui septembrie). Ziua era deja mult mai scurtă, banii mult mai puțini, iar cei rămași pe ponton eram doar cei din echipa de bază (în iulie-august, fiecare avea cîte unul-doi musafiri). Zilele de pauză datorită ploilor lungi de toamnă erau mai multe. Nopțile erau deja reci. Era momentul în care pontonierul aprindea „caldarina”, instalația care ne încălzea caloriferele din cabine. Începutul lui octombrie la Jurilovca avea, pe lîngă feeria culorilor de toamnă, și un parfum specific. Era mirosul blînd, prevestitor de iarnă, al lemnelor arse în sobe, al vegetației arse pe cîmpuri.

Era perioada culesului, nu doar pentru oameni. De multe ori, de pe șalupă, vedeam în zare, în zonele cu vii de pe marginea satelor, stolurile de grauri cum se roteau pînă identificau prada, cum se prăbușeau asupra cîte unei vii și în cîteva minute „culegeau” totul.

Aproape de jumătatea lui octombrie ne întorceam la Tulcea, trecînd îndărăt Razelmul. Urcam spre brațul Sfîntu Gheorghe de regulă pe canalul Dranov, cu speranța că vom găsi și noi niște pește „pentru acasă” de la pescarii de pe baltă. Ieșirea pe atît de familiarul braț Sfîntu Gheorghe și apoi drumul „la deal”, spre Tulcea, era acum altfel. Natura se colora în galben-verzui-roșiatic, iar malurile se umpleau de pescarii amatori, toți la corturi, aproape toți fugiți de acasă „cu băieții”. Nu o dată pe drumul de întoarcere spre Tulcea era și cîte o zi cu ploaie rece. Dar pescarii amatori erau acolo, de fiecare dată, zgribuliți, dar fericiți.

Urma jumătatea de zi petrecută în Tulcea, în așteptarea camionului care urma să ne ia probele, echipamentele și bagajele, zi în care totdeauna ieșeam pe faleză „la civilizație”, zi în care, negreșit, măcar unul dintre noi era oprit de cîte un puștan care ne oferea „o plimbare în Deltă, să vedem ce frumos e! Dacă nu veniți, habar nu aveți ce pierdeți”.

Toamna în Deltă a fost și rămîne un anotimp al extremelor. Au fost ani în care la jumătatea lui octombrie afară era cald și apa mării avea peste 20 de grade, nu ne grăbeam ca disperații și nici nu trăgeam la sorți cine trebuie să intre în apă după probe. Mi s-a întîmplat să revin în București foarte bronzat la jumătatea lui octombrie și să îmi dau seama că mulți mă studiau cu atenție (nici nu se punea pe atunci problema turismului transoceanic…). Și nu erau doar valurile de căldură. Am prins în noiembrie 1995, în sat la Sfîntu Gheorghe, ninsoare de o jumătate de metru și o furtună puternică, ce se produce o dată la zece ani. Am prins, cinci ani mai tîrziu, tot acolo, un noiembrie în care gerul a venit devreme, iar localnicii (care își plătiseră lemnele de foc din vară, dar acestea nu fuseseră încă aduse în sat cu vaporul) nu își primiseră încă lemnele.

S-a schimbat ceva în aceste trei decenii? Mi se pare că vara se lungește din ce în ce mai mult. La începutul lui septembrie în acest an au fost cu mult peste 30 de grade la Sfîntu Gheorghe, ceea ce nu se întîmpla pe vremuri. Apoi, trăim din ce în ce mai mult la extreme. Apele mici din octombrie al acestui an au fost, de fapt, foarte, foarte mici, începînd să crească spre valori acceptabile (tot mici, dar în linia mediilor deceniilor trecute) abia spre jumătatea lui noiembrie. Dacă acum 28 de ani trăiam la Sfîntu Gheorghe „furtuna de zece ani”, acum cîteva zile (19 noiembrie 2023) a fost înregistrată cea mai rea furtună din ultimul secol.

Brigăzile de pescari nu mai sînt ca pe vremuri. Mulți au plecat ori s-au apucat de altceva, din lipsa peștelui și a condițiilor. Cele mai multe bărci de lemn, la care de multe ori, în zilele cu vînt, localnicii înălțau vele, au intrat în istorie. Aproape nimeni nu mai merge prin Deltă cu 5-6 kilometri pe oră. Motoarele de zeci sau sute de cai-putere aleargă dintr-o parte în alta a Deltei, acoperind în cîteva ore ceea ce altădată traversam în multe zile. Au apărut peste tot pensiuni, hoteluri, restaurante, cînd pe vremuri în Sulina erau 28 de baruri și un singur restaurant („Marea Neagră“ – și acolo rar găseai ceva de mîncare), iar în Sfîntu Gheorghe nu exista decît eternul „La Sălcii”.

Ne-am schimbat însă și noi – cei care acum 30 de ani eram la începutul carierei, acum ne pregătim de toamna vieții. Sper să fie însă o vară prelungită.

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie  – GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.