Deliciile plagiatului

15 august 2012   Tema săptămînii

Plagiatul este o mare bucurie.

Plăcerea extraordinară de a intra în cartea altuia, fără nici o oprelişte, fără să spargi încuietori, fără să strici lacăte (cărţile au întotdeauna coperţile deschise!), îţi oferă sentimentul rafinat al efracţiei intelectuale la vedere. Se adaugă la asta şi ceea ce aş numi „complexul lui Ali Baba“, adică puseul gratificant care te îndeamnă, odată intrat în acea peşteră tipărită, să-ţi umpli nestingherit buzunarele cu cele mai preţioase cuvinte care nu-ţi aparţin, în vederea utilizării lor ulterioare. Şi, în sfîrşit, suprema satisfacţie este să simţi mîndria haiducească de a împărţi tuturor comorile altuia, într-o carte publicată sub numele tău, pentru a înlesni rămînerea în legendă a binefăcătorului spiritual (de exemplu, ce aţi zice de o baladă a lui Ponta Alimoş?).

Legea dreptului de autor este grijulie cu această formă de altruism cultural. Pentru a nu-i descuraja pe cei ce ar putea să creadă că nu devii plagiator decît după un efort susţinut de copy-paste, definiţia dată plagiatului la art. 141 din lege nu distinge cantitativ între faptele celor care merită acest titlu, lăsînd să se bucure de el şi cei care au plagiat un rînd, şi cei care au plagiat 80 de pagini. Este o consacrare binemeritată, mai ales că acest tip de furt, fiind destul de abstract, ar trece neobservat de un popor care măsoară concret talentul de a fura: azi un ou, mîine un bou. De cuvinte, nici nu poate fi vorba.

Pentru plagiatorul care ar putea să se simtă frustrat de faptul că unele complicaţii procedurale l-ar face să treacă neobservat, prevederile art. 145 din aceeaşi lege înlesnesc constatarea infracţiunii de către structurile specializate ale Inspectoratului General al Poliţiei, fără obligaţia existenţei unei plîngeri prealabile din partea celui vătămat. Astfel, căile consacrării sînt deschise şi este suficientă o minimă notorietate a faptei pentru ca poliţia să se sesizeze din oficiu. Plagiatorul ar putea chiar, în aceste condiţii, să-şi „amenajeze“ puţin faima printr-un autodenunţ aproape pervers.

Din fericire, pentru plagiatorul care se respectă pe sine, legiuitorul a renunţat la prevederea existentă într-o mai veche variantă a legii, unde constatarea furtului de proprietate intelectuală se putea face numai cu condiţia existenţei unei plîngeri prealabile. Imaginaţi-vă că apăruseră situaţii în care persoane lezate în dreptul lor de autor depuneau plîngere penală împotriva făptuitorului şi apoi, în schimbul retragerii plîngerii care se putea solda cu un cazier pentru hoţ, solicitau de la acesta sume care depăşeau considerabil prejudiciul suferit. Aşadar, după ce poliţia şi parchetul instrumentau cazuri care necesitau efort şi timp, dosarele se închideau, iar păgubaşul se dovedea un hoţ mai mare, îmbogăţindu-se fără just temei prin specularea românească a acestui efect/defect al legii, în frumoasa tradiţie a lui rîsu’/plînsu’.

Nici la capitolul sancţiuni, legea dreptului de autor nu este mai puţin darnică prin varietatea soluţiilor. Se oferă plagiatorului dedicat, aspirant la glorie tupeistă, fie cumpărarea notorietăţii prin plata unei amenzi penale între 2500 şi 50.000 de lei (după posibilităţile aspirantului), fie o solidă construcţie a imaginii sale publice de erou victimizat, prin executarea în condiţii de lux, ca pentru un intelectual confirmat, a închisorii de la trei luni la cinci ani (după cum îi permite sănătatea şubrezită de Internet).

Astfel, pentru orice plagiator cu vocaţie (mai ales dacă este jurist de meserie), bucuria plagiatului este bine situată între prevederile legii şi dorinţa de afirmare a talentului şmecheresc. Iar exerciţiul repetat al plagiatului poate duce la dependenţă.

Aflu bunăoară că, de curînd, domnul Ponta a semnat, alături de alţi doi lideri politici, o înţelegere propusă de domnul Dogaru, comandantul societăţii civile paramilitare, document acuzat de plagiat, pe ici-pe colo, de către un comitet ecologist. Mi-l imaginez pe domnul Ponta citind înţelegerea, prin care era de acord în principiu cu desfiinţarea unor instituţii fundamentale ale statului de drept, zicînd brînzoveneşte: „E tare, prea tare, n-o iscălesc!“. Probabil domnul Dogaru a răspuns însă farfuridiseşte: „Trebuie să ai curaj, ca mine, trebuie s-o iscăleşti, e plagiată!“. Atunci domnul Ponta a decis, răspunzînd unei slăbiciuni interioare: „Aşa da, dacă e plagiată, o iscălesc!“.

Şi uite cum, pentru elitele politice, să faci naţiunii un serviciu poate deveni un viciu.

Eugen Vasiliu
este jurist şi fost director general adjunct al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.  

Foto: L. Muntean

Mai multe