Decrețeii la jumătate de secol

În cazul unor funcții publice, după 50 de ani se vorbește despre jubileul de aur. S-ar mai putea spune și semicentenar, dar sună pompos, mai ales în ultimul timp, în care – teoretic – autoritățile au sărbătorit centenarul României Mari. Care, din păcate, e clar că a devenit mai degrabă România Mediocră.

Dar stăm bine la acest capitol. În pas cu lumea. Cum spunea Salieri în finalul filmului Amadeus, mediocritatea e pretutindeni. Dacă ne uităm la ce se întîmplă în (încă) Marea Britanie cu așa-zisul Brexit, ori în Franța cu „vestele galbene“, la noi e încă relativ bine. Sînt mediocri și cei de la putere, și cei din opoziție. Dar la fel e și în mult prea multe alte țări, din Europa și nu numai.

Am fost invitat să scriu aceste rînduri într-un fel de privire retrospectivă după o jumătate de secol de viață. E greu de spus dacă a fost mult sau puțin. Timpul trăit e altul pentru fiecare dintre noi. Ne-am născut în plin Război Rece, într-o dictatură din blocul sovietic. Cenzura și dublul limbaj erau pîinea noastră cea de toate zilele. Era de la sine înțeles pentru toată lumea că una se vorbea în public și cu totul alta în familie.

După decembrie 1989 am avut pentru scurt timp iluzia că am scăpat definitiv și de cenzură, și de dublul limbaj. Acum, cu aproape 30 de ani mai tîrziu, vedem că lucrurile nu stau deloc așa. Deși, aparent, trăim în lumea pe care o credeam pe vremuri liberă, în capitalismul multilateral dezvoltat. Cenzura comunistă a fost înlocuită de cenzura multiculturalistă. Limba de lemn comunistă a fost înlocuită de limba de lemn a corectitudinii politice.

Ceea ce păruse pentru unii dintre noi, naivi și romantici, o nesperată șansă de a trăi în libertate și fără minciună se dovedește acum o mare amăgire. O mare autoamăgire care se transformă într-o imensă dezamăgire.

Revenim la schizofrenia de zi cu zi a dublului limbaj, a cenzurii și autocenzurii. Prieteniile de o viață se destramă într-o secundă din motive politico-ideologice. Ne alegem setările de prieteni și neprieteni pe diverse rețele de așa-zisă socializare în funcție de simpatiile și antipatiile politice.

Reușita ori eșecul în viață mi se par mai relative ca oricînd. Am avut un succes considerabil la ceea ce am ajuns să fac din întîmplare. În egală măsură, am eșuat lamentabil la tot ce mi-am dorit să fac în viață, în special pe plan profesional. Dar e greu de spus exact în ce măsură e rău sau e bine. Înfrîngerile majore sau mărunte alternează cu succese de mai mică ori mai mare amploare. Iar „succesurile“ altora chiar că mă lasă rece. Am cunoscut multe trăiri, ca să spun așa, dar, din fericire, invidia nu s-a numărat printre ele. E ceva care ține, probabil, de intuiție. Pentru mine a fost întotdeauna extrem de limpede diferența dintre aparență și realitate. În limba română se spune că nu tot ce zboară se mănîncă. Echivalentul în limba engleză e că nu tot ce strălucește e din aur. Fericirea și nefericirea fiecăruia depind în foarte mică măsură de bogăția materială.

O eventuală concluzie după cincizeci (și ceva) de ani? Nici prea-prea, nici foarte-foarte…

Dacă în prima tinerețe visam să predau la universitate, ceea ce am și reușit într-o oarecare măsură, trei ani la București și doi ani la Paris, acum, la a doua, ca să spun așa, am visuri mult mai modeste. Precum eroul meu preferat, Hercule Poirot, îmi doresc și eu să pot să mă retrag undeva, la țară ori la oraș, la mica mea casă cu grădină – pe care, evident, încă nu le am – și să cultiv dovlecei. 

Strasbourg, 17 ianuarie 2019 

Alcor C. Crișan este eseist, traducător și interpret.