Decorul de la pagina 5

26 ianuarie 2012   Tema săptămînii

Lumea se săturase. De bibelouri, de milieuri... De lemnul perforat şi pirogravat. De muşamaua din bucătarie şi răpirea din sufragerie. Lumea de la oraşe dorea altceva. Visa. Se gîndea la Neckermann. (Anul trecut, la televizor, un domn aplauda în faţa Operei sosirea Regelui. Întrebat de reporter ce simte, domnul a răspuns sincer, emoţionat: e frumos, totul e bine organizat, aşezat... „parc-ar fi din Neckermann“). Deci lumea voia obiecte capitaliste în apartamentele comuniste. Oamenii de la bloc. Cu apartamente mici şi venituri şi mai mici. La un moment dat au început să viseze. Să renoveze. Să achiziţioneze. Începutul a fost timid. Apoi nimic nu i-a mai putut opri. Zeci de produse de amenajări şi decorări aşteptau cuminţi pe rafturi asaltul consumatorilor. În faţa ofertelor, cetăţenii îşi stăpîneau cu greu bucuria.

La început au fost electricele. Hote, cuptoare, frigidere... şi televizoare. Casele s-au umplut de televizoare. Din ce în ce mai multe. Şi mai mari. Arcada din sufragerie merge cu o plasmă, iar barul din hol cu spoturi ascunse prin tavanul fals. Buticurile de cartier, barurile, orice spaţiu cît de mic s-a utilat cu ecran. Florăresele nu mai stau în frig să îşi strige clienţii. Au căsuţe de tablă şi sticlă, unde stau frumos şi aşteaptă: ele, florile şi vocile din televizor. În orice încăpere, din televizorul cocoţat pe suport se revarsă muzică sau ştiri peste vînzători şi consumatori. (La un restaurant respectabil, pe ecran se derulează scene cu operaţii estetice nereuşite. Clienţii mănîncă şi privesc. Carne pe ecran, carne în farfurii. Peste tot carne.) Pentru o vreme, s-a liniştit poporul cu televizorul. Cine nu are un termopan să-şi cumpere, a mai zis înţelepciunea urbană. Iar termopanul merge bine cu jaluzelele verticale, din benzi de polistiren, rezistente la praf şi uşor de manevrat. Electricele merg bine cu parchetul laminat şi multă gresie, totul încălzit de puţină culoare din peticuţele de covoare. Aruncate la întîmplare. Restul e detaliu. Simplitatea se încarcă ulterior cu nimicuri decorative aduse din concedii. Sau culese, personal, de la tarabe, cu ocazia sărbătorilor urbane. Fraza „şi nu pleca, vizitator, fără un lucru de decor“ e scrisă de o meşteriţă. Am auzit-o recitînd poezia în urmă cu mulţi ani, la un tîrg, şi acum mă gîndesc că versul cu pricina exprimă clar, mobilizator, sonor, dezideratul oricărui întreprinzător. E adevărat, în ultima vreme, clienţii sînt mai mult vizitatori (de Crăciun, la televizor, o tînără striga că se plictiseşte îngrozitor şi deci pleacă la mall). Dar nu-i nimic, marii comercianţii ştiu bine că orice coş gol cară după el un posibil cumpărător.

Prin 1996 mă gîndeam că ar fi interesant de văzut cum arată icoanele din casele oamenilor de la oraş. De unde vin ele, cum arată, unde sînt aşezate şi de ce. Lucram cu Irina Nicolau şi mi se părea normal să bat la uşile oamenilor, să le cer să-mi arate icoanele şi să-mi spună povestea lor. Astăzi m-am gîndit la un posibil material de cercetat. Fata de la pagina 5, de la origini pînă în prezent. Scoatem fata, păstrăm decorul. Analizăm şi constatăm. Cele mai frecvente obiecte care compuneau interiorul. În ordinea numărului de apariţii în cadru, după cum urmează. Canapeaua cu animal print, flori, catifea. Pe spătar, înşiruite: vaze cu flori de plastic, pluşuri, multe pluşuri (inimioare, căţei, ursuleţi etc.) de diverse mărimi şi culori. Vitrina prevăzută cu televizor şi cu bibelou. Perdeaua albă, lungă, din „plastic cotonat“ (cum zicea o doamnă la un second-hand). Tabloul sau carpeta cu scene idilice sau animale ameninţătoare. Accidental mai apăreau colţuri de bibliotecă, ghivece cu flori şi postere. În ultimii anii, cadrul general s-a mai schimbat, a evoluat, s-a mai micşorat. Perdelele s-au colorat. Canapeaua/fotoliul apar tot mai rar. Intră puternic în top scaunul de bar. Vitrinele-depozit sau cele decorative au fost înlocuite de etajere. A apărut ratanul. Multe replici. Scările interioare. Balustradele. Gresia a rămas. Dar e mai întunecată. Posterele/autocolantele. Jaluzelele. Vîrsta de aur a Fetei din poză a cam apus. În decorul de la pagina 5 se conturează stilul modern, neutru, minimalist.

Am întrebat cîţiva prieteni pasionaţi de tendinţe ce se mai poartă în ultimul timp prin case. Cîteva răspunsuri: „mobilă cu aspect de lemn masiv şi foiţă de aur“, „artizanat din Ardeal adus din China“, „musai Vintage, adică: ce aruncă alţii băgăm noi în case“, „noi nu avem nici măcar kitsch, noi avem porcării“, „tendinţele vin de afară, noi doar copiem“. N-am reuşit să aflu mai mult. Mai concret. Din ce am văzut, auzit, înclin să cred că există două tendinţe. Casa gen muzeu şi casa gen birou. Dar, discutînd, mi-am amintit de toate apartamentele prin care am trecut. Şi de proprietarii lor. De obiectele-martor. Cum e măsuţa dintr-o poezie („Căsuţa mea“) scrisă de mînă pe o foaie lipită în staţia lui 300. Astfel, din Militari (la capăt, la Apusului) ţin minte covoarele persane. Singurul bun care trebuia apărat. Raportam săptămînal dacă au fost bătute, întreţinute. În Berceni, patul ocupa cam întreaga garsonieră („dormeza vă rog să o păstraţi, n-aş vrea s-o scot, e moştenire de familie“). În Colentina a dispărut mobila, dar au rămas cărţile („le mai ţin, da’ o să le-arunc într-o zi că apar altele noi“). În Pantelimon am trăit însă schimbarea. Un apartament gol. Nimic vechi. Gresie peste tot, inclusiv în dormitor. Am reţinut capacul wc-ului. Din plastic transparent, roz, cu peşti, scoici şi nisip sidefat.

Silvia Cazacu e jurnalist şi manager cultural.

Foto: S. Cazacu

Mai multe