Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie

CÎND, ÎN DECURSUL CULTURII UMANE, DEVINE NECESAR CA UN POPOR SĂ‑ȘI DISTRUGĂ LEGĂTURILE INTELECTUALE CARE ÎL UNESC CU SISTEMELE LOGICE ALE TRECUTULUI, PENTRU A CREA O MITOLOGIE ORIGINALĂ PROPRIE CARE, ÎN ACORD CU ESENȚA ÎNSĂȘI ȘI CU EXPRESIA ULTIMĂ A REALITĂȚII SALE BIOLOGICE, VA FI RECUNOSCUTĂ DE SPIRITELE ALESE ALE ALTOR POPOARE – ATUNCI, DIN RESPECT FAȚĂ DE OPINIA PUBLICĂ, E NECESARĂ DEZVĂLUIREA CAUZELOR CARE AU IMPUS RUPTURA CU FORMELE ÎNVECHITE ȘI CONVENȚIONALE ALE UNEI SOCIETĂȚI PRAGMATICE.

La începutul Revoluției Suprarealiste, s‑a declarat: „Trăim în epoca telegrafului fără fir; anunțăm și epoca imaginației fără fir“. Dar nu firele sînt cele care ne îngrădesc acum – lanțurile asupririi sînt cele pe care trebuie să le rupem! În sprijinul celor de mai sus, anunțăm aceste adevăruri: toți oamenii sînt egali în nebunia lor, și nebunia (cosmosul visceral al subconștientului) constituie baza comună a spiritului uman. Această unitate a spiritului a fost proclamată de Contele de Lautréamont, atunci cînd a scris: „Poezia trebuie făcută de toți și nu de unul singur“. Printre drepturile esențiale ale nebuniei umane este și cel care definește însăși mișcarea suprarealistă, cu aceste cuvinte: „Suprarealism – automatism psihic pur prin care se propune exprimarea, fie verbal ori în scris, sau într‑o altă modalitate, a adevăratei funcționări a gîndirii. Dicteu al gîndirii în absența oricărui control exercitat de rațiune şi în afara oricărei preocupări estetice sau morale.“ (ANDRÉ BRETON, Primul manifest al suprarealismului).

Omul are dreptul la enigma și la simulacrele care decurg din aceste mărețe constante vitale: instinctul sexual, conștiința morții și melancolia fizică provocată de „spațiu‑timp“.

Drepturile omului la propria sa nebunie sînt permanent amenințate și tratate într‑un mod pe care l‑am putea numi fără să exagerăm „provincial“ prin falsele ierarhii „practic‑raționale“. Istoria artiștilor cu adevărat creativi e plină de abuzurile și de încălcările prin care gîndirea industrială impune o tiranie absolută asupra noilor idei creative ale gîndirii poetice. IATĂ CÎTEVA FAPTE RECENTE, PROVENITE DIN PROPRIA MEA EXPERIENȚĂ, PE CARE SIMT CĂ E DE DATORIA MEA SĂ LE EXPUN OPINIEI PUBLICE.

Pesemne că cei mai mulți dintre voi vă amintiți de incidentul provocat de directorii unui anumit magazin din New York, care au îndrăznit să modifice cîteva dintre conceptele mele fără să binevoiască să mă informeze în prealabil asupra deciziei lor. Am primit la acea vreme sute de scrisori de la artiști americani care mă asigurau că, acționînd așa cum am făcut, am contribuit la apărarea independenței propriei lor arte. Acum, a avut loc o bătălie și mai uimitoare. Comitetul responsabil pentru parcul de distracții din cadrul Expoziției Universale mi‑a interzis să expun în exteriorul pavilionului „The Dream of Venus“ imaginea unei femei cu cap de pește. Acestea sînt exact cuvintele lor: „O femeie cu o coadă de pește este posibil; o femeie cu capul unui pește este imposibil“. Această decizie luată de comitet mi se pare una extrem de gravă, care trebuie adusă negreșit în lumina reflectoarelor. Căci aici e vorba de tăgăduirea unui drept care este de ordin pur poetic și imaginativ, și care nu pune în discuție vreun considerent moral sau politic. Întotdeauna am fost de părere că primul om care a avut ideea să înzestreze un corp de femeie cu o coadă de pește trebuie să fi fost un poet destul de bun; dar sînt la fel de sigur că al doilea om care a reiterat această idee nu a fost decît un birocrat. În orice caz, inventatorul primei cozi de sirenă s‑ar fi lovit și el de problemele mele cu comitetul parcului de distracții. Dacă ar fi existat astfel de comitete și în Nemuritoarea Grecie, fantezia ar fi fost interzisă și, mai rău, grecii nu ar fi creat și, prin urmare, nu ne‑ar fi transmis niciodată mitologia lor senzațională, de un suprarealism feroce, în care, chiar dacă e adevărat că nu există nici o femeie cu cap de pește (din cîte știu eu), există indiscutabil un minotaur care poartă un cap de taur extrem de realist.

Orice idee originală în mod autentic care se prezintă fără „antecedente cunoscute“ e respinsă sistematic, diminuată, molestată, mestecată, rumegată, scuipată cît colo, distrusă, da, și chiar mai rău – redusă la cea mai monstruoasă dintre mediocrități. Scuza oferită e întotdeauna vulgaritatea vastei majorități a publicului. Ceea ce, insist, e complet fals. Publicul e infinit superior mizeriilor care i se servesc zilnic. Masele au știut întotdeauna unde să găsească adevărata poezie. Neînțelegerea a apărut numai din cauza acestor „intermediari culturali“ care, cu aerele lor de superioritate și cu trăncăneala lor țanțoșă, se interpun între creator și public.

ARTIȘTI ȘI POEȚI AI AMERICII! DACĂ VREȚI SĂ RECUPERAȚI SURSA SACRĂ A PROPRIEI VOASTRE MITOLOGII ȘI A PROPRIEI INSPIRAȚII, A SOSIT TIMPUL SĂ VĂ REUNIȚI ÎN MĂRUNTAIELE ISTORICE ALE ORAȘULUI VOSTRU PHILADELPHIA, SĂ SUNAȚI ÎNCĂ O DATĂ CLOPOTUL SIMBOLIC AL INDEPENDENȚEI VOASTRE IMAGINATIVE ȘI, ȚINÎND SUS, ÎNTR‑O MÎNĂ, PARATRĂSNETUL LUI FRANKLIN ȘI ÎN CEALALTĂ UMBRELA LUI LAUTRÉAMONT, SĂ SFIDAȚI FURTUNA OBSCURANTISMULUI CARE VĂ AMENINȚĂ ȚARA! LĂSAȚI LIBERE FULGERUL ORBITOR AL FURIEI VOASTRE ȘI TUNETUL RĂZBUNĂTOR AL INSPIRAȚIEI VOASTRE PARANOICE!

Numai violența și durata visului vostru neînduplecat pot rezista hidoasei civilizații mecanice care este dușmanul vostru, dar și dușmanul „principiului plăcerii“ al tuturor oamenilor. E dreptul omului să iubească femei cu capete extatice de pește. E dreptul omului să decidă că telefoanele călduțe sînt dezgustătoare și să ceară telefoane care sînt reci, verzi și afrodiziace precum somnul tulburat de prevestiri al cantaridelor. Telefoane la fel de barbare ca sticlele se vor elibera singure de ornamentația călduță a lingurilor Ludovic al XV‑lea și vor acoperi treptat cu pudoare glacială decorurile hibride ale decadenței noastre suav depravate.

Omul are dreptul să ceară podoabele unei regine ca pe „obiecte ale dorinței sale“: costume pentru mobilierul său! pentru dinții săi! și chiar pentru gardenii! Huse brodate de mînă vor proteja sensibilitatea extremă a „șinelor de tren din bojoci de vițel“, sticlă colorată cu motive persane va fi introdusă în designul automobilelor pentru a filtra urîta lumină crudă a peisajelor diurne. Culoarea absintului vechi va domina anul 1941. Totul va fi verzui. „Verde, te vreau verde“ – apă verde, vînt verde, hermină verde, șopîrle verzi buhăite de somn, lunecînd de‑a lungul pielii verzi și a decolteului orbitor al insomniei, veselă de argint verde, ciocolată verde, verde e electricitatea agonizantă care pîrlește carnea vie a războaielor civile, verde e lumina propriei mele Gala!

În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb. Înăuntru, stă semeț Cristofor Columb în persoană. E udat leoarcă de o ploaie măruntă și deasă. Trei sute de melci de Burgundia vii umblă în sus și‑n jos peste trupul lui nemișcat și prin scobiturile feței sale livide. Pe pieptul lui Cristofor Columb se poate citi acest însemn enigmatic:   De ce arată cu degetul lui arătător spre Europa? De ce e însoțit de fantomele invizibile ale ducelui și ducesei de Windsor? De ce e o tînără spanioloaică somnambulă legată cu lanțuri de aur de volanul Cadillac‑ului său de lux? AICI SE AFLĂ MAI MULTE MISTERE DALÍNIENE IMPENETRABILE, GRELE DE SEMNIFICAȚIE OBSCURĂ ȘI VASTĂ. DAR UN LUCRU E SIGUR: UN CATALAN, CRISTOFOR COLUMB, A DESCOPERIT AMERICA, ȘI UN ALT CATALAN, SALVADOR DALÍ, TOCMAI L‑A REDESCOPERIT PE CRISTOFOR COLUMB. NEW YORK! TU, CARE EȘTI PRECUM ADEVĂRATA TULPINĂ A AERULUI, FLOAREA PE JUMĂTATE TĂIATĂ A CERULUI! TU, NEBUN CA LUNA, NEW YORK! TE VĂD CÎȘTIGAT DE „PARANOIA‑CHINEZIA“ SUPRAREALISTĂ, TU POȚI FI FĂRĂ DOAR ȘI POATE MÎNDRU. EU PLEC ȘI VIN, TE IUBESC DIN TOATĂ INIMA.

Dalí

traducere de Matei PLEȘU