Decembrie- ultimul banc

20 aprilie 2006   Tema săptămînii

Doi oameni stau de vorbă. La un moment dat unul dintre ei zice: Hai, dom'le, să-ţi zic şi eu ultimul banc cu Ceauşescu pe care l-am auzit. Celălalt răspunde: - Dom'le, e păcat de d-ta, te văd om de treabă, de ce să ai necazuri? Eu lucrez la Securitate. - Aaa, lucrezi la Securitate? Atunci nu-i nici o problemă, o să-ţi repet bancul pînă te prinzi de poantă . Am căutat să-mi amintesc ultimul banc pe care l-am auzit în 1989. Nu am reuşit şi m-am simţit ca Bulă chemat la Biroul Organizaţiei de bază PCR pe întreprindere care, întrebat de secretarul de partid, cu o mutră fioroasă: "Tov. Bulă, de ce nu aţi venit la ultima şedinţă de partid?", a răspuns: "Dacă ştiam că e ultima, veneam...". Tot ce îmi amintesc este obsedantul afiş al cinematografului Scala din timpul celui de-al XIV-lea Congres, Noiembrie, ultimul bal, titlul filmului lui Dan Piţa, care avea să facă epocă. Apoi a fost 21 decembrie 1989 şi nimeni, dar absolut nimeni, nu a mai rîs în România zile întregi. Ştiam că dictaturile sînt triste şi că nimeni nu a întîlnit dictatori fericiţi. România a beneficiat din '38 pînă în '89 de nu mai puţin de 4 dictaturi fără nici o pauză (regală, legionară, militară, comunistă). Dictatorii sînt trişti şi fără umor. Sub cea mai lungă dictatură, sub Ceauşescu, românii îşi defulau toate frustrările în ultimul refugiu de libertate - bancurile. Securitatea le considera un drog semilegalizat şi le lăsa să circule, ţinînd în semiamorţire o ţară întreagă. Uneori se făceau că nu înţeleg, alteori erau cu siguranţă sursa celor mai multe bancuri politice, iar pe unul din mai-marii lor îl chema, atenţie! nume real - Bula Moisă. Ce lucru plăcut pentru subordonaţii tovarăşului colonel (sau ce o fi fost - general) să îşi măscărească în fiecare zi comandantul, iar acesta să nu spună nimic, gîndindu-se că Bulă acela nu este el, ci Tovarăşu' pe care, prin această mică stratagemă, atotputernica securitate putea să-l facă praf şi pulbere. Un exemplu: Un reporter occidental îl întreba pe Ceaşcă, prin 1989: Am auzit că în România e frig în case. Aşa e? / Da, dar n-a murit nimeni din cauza asta. / Dar am auzit că nu e nici mîncare? / Da, dar n-a murit nimeni de foame. / Şi am mai auzit că trebuie să te baţi ca să prinzi un loc în autobuz ca să te-ntorci acasă de la servici? / Da, dar nici din asta n-a murit nimeni. / Atunci, domnule preşedinte, de ce nu încercaţi cu cianură? În 1990, toate aceste bancuri dispăruseră, Ceauşescu era executat şi îngropat la Ghencea, toţi ne bucuram, dar nimeni nu rîdea. De-abia după marile orori din 28-29 ianuarie, lumea a început din nou să se teamă şi bancurile să revină în actualitate. Cine a stat cinci ani la ruşi / nu poate gîndi ca Bush. Poate că a fost primul banc postrevoluţionar. Oricum, este primul care îmi revine în memorie. Era din nou periculos să faci bancuri, deoarece dispăruta securitate se transfigurase în milioane de vigilenţi oameni ai muncii care munceau şi nu gîndeau. Vajnicele muncitoare de la Apaca strigau fără ironie: Nu vrem Kent, nu vrem valută / vrem pe Roman să ne... Libertatea îndemna la acţiune directă, iar rîsul a fost întotdeauna o sublimare, o deturnare a unei agresivităţi exprimate. Totuşi, în ţara lui Caragiale, intelectual subţire iubind ordinea nemţească, dar avînd nevoie de energia umorului miticesc, nu se putea prea mult rămîne fără starea noastră naturală - rîsul. Loc de comedie şi scenă absolută: CPUN-ul, care a adunat într-o clipă două sute şaizeci de reprezentanţi ai naţiunii, ce au depăşit prin prestaţii, limbaj, prezenţă şi personalitate tot ceea ce geniul umoristic al românilor ar fi putut imagina. Am rîs mult fără să ne dăm seama că în felul acesta Parlamentul a apărut în ochii tuturor ca un balamuc vesel mai mic din care, evident, lipseau doctorii şi infirmierii. Contele Iosipescu-Zambra, Brătianu-Cartof, alături de Mînzatu - academicianul care a despărţit apa vie de apa moartă pentru a-i face plăcere secretarului general, Ion Iliescu - nelipsit ca preşedinte, formau o majoritate zdrobitoare jumătate plus unu plus jumătate din cealaltă jumătate contra lui Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Ticu Dumitrescu şi Radu Câmpeanu, nişte duşmani veniţi să ne mănînce salamul cu soia. O sursă de rîs total pentru cetăţenii care nu mai aveau nevoie de bancuri pentru ca la 20 mai - ce glumă uriaşă! - în Duminica Orbului - oamenii să meargă la primele alegeri libere. Ce au votat? S-a văzut şase săptămîni mai tîrziu, cînd rîsul a îngheţat din nou pe buzele românului. Miron Cozma şi ortacii lui au venit să planteze flori în Bucureşti; cel puţin asta era gluma bună pe care Iliescu o spunea, rîzînd cu gura pînă la urechi. O glumă de care nu a rîs nimeni, lăsîndu-l pe autor în postura de a rîde singur. În România ajunsă de rîsul lumii a fost greu, foarte greu să învăţăm din nou să rîdem. A fost nevoie de mult curaj pînă cînd a apărut un săptămînal care a dat o nouă dimensiune rîsului politic sub patronimul celebrului "Caţavencu". Românii au redescoperit satira şi paradoxul verbal. Este interesant că, din nou, autorii glumelor au redevenit anonimi, pseudonimele creînd o identitate difuză în care nenumăraţii cititori s-au regăsit adesea. Că revista a ocupat un loc important e demonstrat de interesul pe care noua securitate, pompos intitulată SRI, l-a manifestat, mergînd pînă la ascultarea repetată a telefoanelor redactorilor. Au trecut 10 ani din decembrie 1989, dar rîsul a rămas un obiect periculos şi subversiv pentru serviciile din România. Rîsul celor inteligenţi este suspectat întotdeauna de proşti. Şi, apropo, iată şi mostre din noile bancuri: Ştiţi de ce au parlamentarii aşa salarii mari?/ Pentru că prostia se plăteşte." Şi încă unul tot cu Parlamentul: În timpul unei dezbateri la Senat, cineva din sală strigă: Da' stingeţi odată luminile alea, ca să putem dormi şi noi! / Nu, nu! Încă nu le stingeţi, n-am terminat de citit ziarul!". Interesant, au reapărut poreclele oamenilor politici, adevărate coduri caracterologice, ştiute de toată lumea. Oricine ştie cine sînt Bombo, Prostănacul, Iepuraşul şi Ciobanu', Tataia, Bursucu', Răzgîndeanu, Cherestoi, Distonocalm, Rudotel, Corleone, Piticul Atomic, Michi Şpagă, Marean Careeste, Şpagaton... şi lista poate continua uimind prin lungimea ei dacă ne gîndim că înainte de 1989 în afară de Ceaşcă, Prinţişoru', Leana lu' Zăpăcitu' şi Ion Teleagă nu prea existau identităţi în numerosul birou politic. Radioul şi Televiziunea multiplică bancurile cu repeziciune, prin realizatori din ce în ce mai specializaţi în producţia de umor politic. Ca un cor antic, aceştia reacţionează la moment, dînd o vigoare umoristică deosebită. Poantele şi construcţiile umoristice se anonimizează rapid, fiind strigate pînă şi de copiii de pe stradă în gura mare atunci cînd se joacă de-a "ruşinica". În sfîrşit, este de necontestat rolul Internetului, în care umorul politic al noii generaţii îşi găseşte un suport neaşteptat. Cine poate contesta rolul decisiv, subliniez decisiv, în prăbuşirea lui Năstase şi ascensiunea lui Băsescu în ziua alegerilor, determinat de celebrele sms-uri si e-mail-uri care trimiteau în Congo? Şi dacă ramuri bat în geam / şi-ai să votezi cu Bombo / Îmi iau cu mine tot ce am / Şi emigrez în Congo. A fost pentru prima oară cînd umorul unei generaţii a cîştigat alegerile. Cîştigătorul trebuie să fie prudent pentru că acest nou tip de umor politic poate fi cinci ani mai tîrziu ascuţişul care îi taie orice şansă. Umorul politic va fi electronic sau nu va fi deloc.

Mai multe