De unică folosinţă
Ne e ruşine cu ea. Ne face de rîs. E ruda noastră îndepărtată şi rurală, fără prea mult acces la luminile raţiunii. Nu ştie decît să ne bage în buclucuri: fie se îndrăgosteşte de persoana cel mai puţin indicată, fie ne trimite la spital. Sau, dacă se supără – la morgă.
E plină de capricii; trebuie să ai grijă de ea, multă grijă. Nu-i place căldura excesivă, dar nici frigul. Nu poţi face prea mult efort fizic, dar nici deloc. Fără băutură, dar neapărat vin roşu (cu moderaţie), ca să funcţioneze optim. Cînd nu mai poate, ai la cap pungi întregi de medicamente, mai multe flacoane decît pe măsuţa de toaletă a unei femei cochete.
În plus, a devenit ieftină. O vezi peste tot: în magazinele de jucării, de cadouri, în cofetării, la bijuterii. A ajuns chiar şi în supă. Oricine o poate avea. Satisface toate simţurile: din pluş moale şi roşu (ca să încînte ochiul şi pielea), din ciocolată dulce, din aluat însiropat (pentru cerul gurii) sau din aur şi pietre orbitoare pentru stima de sine. O cumpărăm, o primim, o dăruim. Ne ajută să primim şi să transmitem ostentativ afecţiune. Afecţiune cotată la Bursă.
Are toate păcatele feminităţii: e instabilă, sentimentală, iraţională, se încurcă la calcule. Stă pe ultima treaptă, în căutarea neîntreruptă a unei direcţii pe care doar creierul, depozitarul atributelor masculinităţii, i-o poate da. Uneori, vocea mică şi dulce a inimii ne propune soluţii, dar nu o auzim, în acest vacarm al propriei vieţi, copleşiţi de strategiile pe termen scurt, mediu şi lung, elaborate cu grijă, cu argumente şi claritate, de către mintea noastră.
Simplificăm îngrozitor lucrurile. Uneori, din frica de a fi măcar bănuiţi de sentimentalism sau, şi mai rău, de dorinţa unei iubiri romantice. Alteori, din plăcerea comodă de a le experimenta. Cu puţin efort, am putea recupera simbolismul autentic al inimii şi ne-am plasa pe noi înşine într-o bună relaţie cu propria afectivitate şi cu inteligenţa acesteia. N-ar mai fi Cenuşăreasa existenţei noastre, bună doar să ne servească emoţii facile sau iubiri care nu pretind nici un fel de efort, ci doar visare şi petale de roze.
O viziune integratoare, care să rupă abordările dualiste, ar plasa inima la locul ei: în centrul fiinţei, nu pe ultima treaptă. Locul individualităţii, sediul intuiţiei, al voinţei şi al inteligenţei (iată!). Religiile o văd ca pe locul acţiunii divine sau templul lui Dumnezeu. În rugăciunea inimii este vorba de unirea minţii cu inima, iar „această întîlnire nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborîrea minţii în inimă.“ Neliniştea e a minţii, a inimii e pacea.
Revizitarea lecturilor din copilărie ne-ar permite să ne amintim care sînt atributele reale ale inimii. Ne-ar ajuta să ne raportăm la ele fără să ne simţim jenaţi. Ne-am explica de ce ne-au impresionat atît de mult la vîrsta la care credeam în poveşti şi ni se întîmplau lucruri miraculoase. Gretchen şi Karl, cei doi copii din „Crăiasa zăpezii“, minunata poveste a lui Andersen, sînt cele mai emoţionante dovezi a ce înseamnă să ai o inimă de gheaţă şi ce e de făcut pentru a ajuta pe cineva să şi-o recupereze. Karl îşi pierde sufletul din întîmplare: un ciob din oglinda spartă a unui vrăjitor îi intră în ochi şi îl face să perceapă o realitate schimonosită. Altul îi intră în inimă, iar aceasta începe să îngheţe. Băiatul îşi pierde toată buna-cuviinţă şi drăgălăşenia. Cu toate acestea, lumea pare să nu observe şi îi apreciază „deşteptăciunea“. Gretchen începe căutarea prietenului dispărut, cu un sacrificiu: îi oferă rîului pantofiorii ei cei roşii, lucrul la care ţinea cel mai mult, în schimbul unei informaţii despre Karl, şi o încheie străbătînd desculţă grădina îngheţată a Crăiesei şi palatul ei de gheaţă, protejată doar de inima ei nevinovată şi de rugăciuni. O inimă atît de puternică, încît a fost nevoie de o singură lacrimă picurată pe pieptul băiatului, ca să topească ciobul demonic.
Lecţia lui Peter Munk, personajul din „Inimă rece“ a lui Wilhelm Hauff, nu se referă atît la setea de bani, cît mai ales la trufie. Peter, tînăr sărac, are posibilitatea să ceară îndeplinirea a trei dorinţe, de la duhul bun al pădurii. Cere bani, desigur, dar nu pentru o viaţă mai bună şi împlinită, ci ca să se fălească cu noua lui situaţie. Nu cere minte şi pricepere care să-i permită să-şi menţină noua situaţie, astfel încît pierde banii la jocuri de noroc şi ajunge la sapă de lemn. Nedorind să revină de unde plecase, de data aceasta cere ajutorul duhului rău, care îi vrea, în schimb, inima. Inimă pe care Peter şi-o recuperează prin viclenie. Inima recuperată nu îi aduce bani, ci îl plasează într-o situaţie modestă, dar decentă, apropiată de statutul său iniţial.
Şi aşa constatăm că, bezmetică sau nu, e a noastră şi e de unică folosinţă: să ne menţină pe calea cea dreaptă.
Poate ar fi trebuit să scriu la persoana I singular. Sau poate nu.
Andreea Pleşoianu este profesoară la Liceul bilingv „Miguel de Cervantes“ din Bucureşti.
Foto: L. Muntean