De unde vine Europa
Pe măsură ce ne integrăm, ne tot întrebăm: ce este, de fapt, Europa? O etimologie destul de plauzibilă a cuvîntului „Europa” este de extracție semită. Rădăcina Europei ar fi cuvîntul ereb, care în ebraică însemna întunecat, apus, seară. Privind spre Europa de la est de Mediterana, acesta era desigur spațiul de unde venea înserarea, apusul.
Totuși, etimologia cel mai des pomenită a cuvîntului „Europa” este sorginte greacă și spune că numele continentului nostru vine din cuplarea a două cuvinte: eurys, care înseamnă fie „larg, care se întinde în lărgime”, fie „vast, ceva care se întinde departe” și ops, care înseamnă și „a privi în față”, dar și „ochi”. Europa, așadar, poate însemna cea/cel care are ochi mari, largi. Precizez că este preferată varianta identității feminine a Europei, mai ales din pricina unui mit care este secundar în luxurianța mitologiei vechilor greci, dar nu e chiar necunoscut.
În mitologia greacă, la fel ca în cazul multor altor mituri, au circulat diferite variante ale poveștii Europei, dar povestea de bază a fost stabilizată de poeții de la începutul Imperiul Roman, anume Horațiu și, mai ales, Ovidiu. Europa era o prințesă feniciană cu statut de semizeiță, fiică a Regelui Agenor al Tirului, acesta fiind fiul lui Poseidon și al Libyei. Era, desigur, foarte atrăgătoare, pentru că Zeus, de cum a văzut-o, s-a simțit stîrnit. Ca să o seducă, Zeus s-a transformat într-un splendid taur alb și s-a amestecat într-o cireadă pe care Hermes a primit ordinul să o mîne spre plaja pe care Europa, împreună cu alte fetișcane de la curtea Tirului, își făcea veacul. Europa a fost foarte impresionată de apariția taurului alb –puternic, grațios, maiestuos, emanînd o forță sexuală copleșitoare. Aproape amețită de tulburare, ignorînd sfaturile prietenelor ei, Europa l-a mîngîiat și apoi, din mîngîiere în mîngîiere, l-a încălecat. Acesta nu a mai pregetat o secundă, s-a aruncat în mare și a înotat pînă în Creta, departe de Regatul lui Agenor. Acolo, Zeus a redevenit antropomorf, și-a dezvăluit identitatea și a posedat-o ca un bărbat capabil să devină taur cînd vrea el. Zeus și Europa au avut mai mulți fii, dintre care cel mai cunoscut a fost Minos, cel care îi va ordona lui Dedal să construiască pentru el labirintul cretan. Europa a devenit, astfel, prima regină a Cretei. Imediat după răpirea Europei, Regele Agenor și-a convocat fiii și le-a poruncit să plece în căutarea ei – să nu cumva să se întoarcă în Tir fără ea! Răspîndiți în toate zările, băieții nu au mai găsit-o niciodată și, prin urmare, nici nu au mai revenit acasă, unii fondînd noi așezări, alții stabilindu-se în alte orașe.
Cum am spus, mitul Europei nu era central în complicata mitologie greacă, așa că, în Evul Mediu, părea a fi uitat. De altfel, pe tot parcursul Evului Mediu, cuvîntul Europa avea încă o conotație strict geografică – pentru a desemna cultural teritoriul european, medievalii vorbeau de „creștinătate”/christianitas, o identitate ce trebuia apărată de islam.
În orice caz, mitul Europei, femeia răpită de Zeus, a revenit în forță în Renaștere, odată cu revalorizarea literaturii antice. Așa se face că povestea Europei și a taurului alb a devenit subiect al multor lucrări de artă din acea perioadă, unele dintre ele fiind semnate de mari artiști precum Dürer, Tițian sau Veronese.
Specialiștii spun că mitul, așa cum vi l-am povestit, apare cam prin secolul VIII î.Hr. Fapt este că, la Homer, adică tot cam pe-atunci, cuvîntul apare ca fiind un atribut care însoțește mereu pe Zeus – „Zeus euriopos”, ceea ce însemna Zeus cel clar-văzător, cel vizionar, cel care vede departe. Cum „euriopos” este adjectivul masculin, avem și forma feminină „euriope”.
Ne putem, așadar, ușor imagina că personificarea Europei cea mai adecvată etimologiilor și mitului ar fi o femeie cu ochii largi, care privește pieziș și dincolo de prima vedere, cu un aer înserat, poate un pic melancolică din cauza aceasta. Sedusă de Zeus, fără îndoială. Acest Dosar duce lucrurile un pic mai departe.