De unde vine cheful?

Întrebarea vizează originea, încearcă să afle care este etimonul cuvîntului. Cheful e înainte de toate o stare sufletească, şi aceasta e accepţia principală a cuvîntului, probabil şi cea mai veche, consemnată în DA în următorii termeni: „Dispoziţie (veselă), bună dispoziţie, veselie, voie-bună, toane bune“.

Ispitiţi de o analogie prestigioasă, am putea presupune că s-a întîmplat cu cheful ceva asemănător cu fenomenul observat şi deplîns de Constantin Noica în cazul cuvîntului petrecere: o degradare treptată şi o deviere spre chef cu sensul de zaiafet, chiolhan, adică spre înţelesul nr. 6 din DA: „petrecere veselă cu mîncări şi băuturi din belşug (şi cu lăutari)“. Evoluţia continuă şi astăzi în această direcţie. Dacă în pomenitul mai sus DA (ediţia 1940) sensul principal era, cum am văzut, voia-bună şi dispoziţia veselă, iar accepţia de petrecere cu lăutari era consemnată abia pe locul 6, iată că în mai recentul Dicţionar de sinonime de Luiza şi Mircea Seche (din 1982) sensurile sînt consemnate în ordinea următoare, stabilită probabil în funcţie de frecvenţa de utilizare: 1. benchetuială, ospăţ, petrecere, praznic. 2. beţie. 3. dispoziţie, dorinţă, gust, plac, rîvnă. 4. capriciu, fandoseală, moft etc.

Din reflecţiile melancolice ale lui Noica redau aici un singur pasaj al Jurnalului filozofic din 1944: „Noi nu avem un termen românesc pentru devenire. Avem cîteva pentru fiinţă, dar nu avem pentru devenire. Am fi putut avea termenul de petrecere (se petrece ceva, care e mai mult decît se întîmplă, are loc: are desfăşurare). Dar l-au expropriat chefliii. Singura noastră devenire este în chef, în distracţie, – în înstrăinare.“

Discuţia e reluată pe larg în Ciclul devenirii. Trecere, petrecere, din Cuvînt înainte despre rostirea românească, cu accente şi mai grave, fiindcă, în ultimă instanţă, degradarea unui cuvînt ne împunţinează existenţa: „Astăzi nu mai ştim bine dacă lipseşte vieţii un cuvînt pentru petrecerea bună a timpului, sau dacă nu cumva lipsa cuvîntului este cea care sărăceşte viaţa de o bună petrecere ş...ţ. Căci, lipsindu-ţi un cuvînt şi un înţeles, îţi lipseşte o dimensiune de viaţă.“

Aceeaşi pierdere ireparabilă şi degradare semnificativă s-au putut petrece cu cheful, şi singura mîngîiere ce ne rămîne, ca şi în cazul petrecerii, e să evocăm textele vechi în care sensul major şi nobil era precumpănitor, fără însă ca mîhnirea pierderii să-şi găsească alinare: „Te superi pe tine, pe semenii tăi şi pe lume. I-am petrecut pe sub săbii, spunea Nicolae Costin. Pe cine ar trebui să petreacă pe sub săbii logofeţii cei mari ai cîte unui popor, pentru risipa unui cuvînt, nu mai e de ştiut. Dar e de ştiut că s-a întîmplat aşa.“

Să consemnăm şi noi, aşadar – căci „e de ştiut“ –, soarta cuvîntului chef, cu schimbarea accentului principal de la buna dispoziţie a sufletului la chiolhanul cu lăutari, plecînd de la aceeaşi premisă şi cu acelaşi regret pe care-l exprimă Noica în legătură cu petrecerea, anume că „românului i-a plăcut să tragă întreaga bogăţie a cuvîntului de petrecere prin viaţă înspre petrecerea în răgazurile vieţii.“

Analogia e cu atît mai potrivită, cu cît cuvintele aici în discuţie au suferit evoluţii similare, ce pot fi glosate împreună, cu valabilitate deplină. Au ajuns chiar sinonime în accepţia lor curentă: petrecerea ca devenire a fost – cum spune Noica – expropriată de cheflii. Deosebirea ar privi numai originea. Dacă petrecerea provine din latină (*pertraicere), cheful e socotit, în schimb, un turcism. În realitate, cum voi încerca să arăt în continuare, în română e tot un cuvînt latinesc, pe care turcii l-au împrumutat din romanitatea balcanică, şi nu invers, cum greşit se crede.

Cheful provine dintr-o importantă şi bogată familie de cuvinte latineşti: quies,-etis = 1. odihnă, repaus; 2. linişte, calm; 3. pace, inacţiune; Quies = Odihna ca divinitate; quiescientia = viaţă liniştită; quiesco, ere, quievi, quietum = 1. a se odihni; 2. a dormi; 3. a se linişti, a se potoli; 4. a sta liniştit.

În latina creştină, cum bine se ştie, chietudinea e o virtute de temelie, ajungînd să însemne acea stare de linişte sufletească indispensabilă dezvoltării sau cultivării unui întreg mănunchi de alte virtuţi. Pentru a face ceva bun, e nevoie în prealabil de o dispoziţie sufletească prielnică, altfel spus, trebuie să ai chef de a face binele. A avea chef a însemnat probabil, în epoca veche, pentru creştin, a fi împăcat cu Dumnezeu, a-i fi uricaş şi mulţumitor, şi totodată a trăi în pace şi bună înţelegere cu semenii. Să nu uităm apoi chietismul, corp de doctrină care propovăduieşte inactivitatea şi contemplaţia.

A nu avea chef, cu utilizarea cuvîntului în construcţii negative, îşi trage originea din sensul latin nr. 3 = inacţiune, neimplicare, atitudine neutrală, ca de exemplu la Tacit (după Guţu): Regulus quiete defensus = Regulus (era) apărat prin neamestecul lui în viaţa politică. Şi la fel, în cazul verbului, cu sensul nr. 4 = a sta liniştit, a sta în rezervă, a nu lua parte: si quiessem, nihil evenisset mali (Terenţiu) = dacă aş fi stat deoparte, nu s-ar fi întîmplat nimic rău. Edicere quiescebant înseamnă „se abţineau să se pronunţe“, adică nu aveau chef s-o facă. E tocmai marginea de repliere în sine şi pasivitatea totală care au dus la abstragerea şi contemplaţia doctrinei chietiste.

Cum vedem, tabloul semantic al chefului e în latină vast şi divers. După o privire de ansamblu asupra evantaiului larg de accepţii ale cuvîntului latin, cu corespondenţe fidele în română, de la cele deficitare la cele excedentare, ne putem pune întrebarea dacă nu cumva dramatizăm peste măsură, dintr-o firească dorinţă de a putea (şi de a fi putut) valorifica latura semantică majoră şi luminoasă a cuvîntului, mai mult decît am făcut-o.

Poate că nu trebuie să privim lucrurile neapărat în perspectiva istoriei şi să deplîngem un şir de degradări irecuperabile. După cît se pare, originea diferitelor accepţii ale cuvîntului se află chiar în latină.

Iată, bunăoară, cheful ca distracţie, într-un compus al lui quies, anume requies, care, pe lîngă odihna de veci, înseamnă şi liniştea ca repaus, răgazul sau zăbava, ba chiar distracţia, veselia. La Guţu e consemnat sensul de relaxare, alinare după muncă, griji etc. La Cicero, requies curarum este potolirea grijilor, iar intervalla requietis sînt intervalele de calm.

Cheful poate fi, apoi, liniştea încrederii, ca în următorul exemplu din Cicero: in huius spes requiescit = îşi pune toată speranţă în aceasta. Sau poate fi, la fel de bine, liniştea de care te bucuri cînd ai scăpat dintr-o primejdie: animus ex multis periculis requievit = după multe primejdii sufletul şi-a găsit liniştea.

Şi – adăugăm noi – e firesc să te desfeţi făcînd un chef. Aşadar, nu orice chef e un chiolhan cu lăutari şi chiuituri. S-a ajuns aici, probabil, pentru că noi, muritorii de rînd, semănăm mai curînd cu nesăbuitul Ivan Turbincă, nu cu înţelepţii care ştiu cum să-şi petreacă zăbava, răgazul de chietudine, de chef bun. DA consemnează pe larg acest chef moderat, în care veselia se manifestă în limitele cumpătării. De altfel, în DEX, pe lîngă petrecerea zgomotoasă (accepţia nr. 1), e consemnată imediat „starea de (uşoară) beţie şi de bună dispoziţie a omului care a băut“ (accepţia nr. 2).

Dintre numeroasele pasaje biblice în care întîlnim cuvîntul quies (sau compusul său, requies), hotărîtoare pentru transmiterea sensului în română sînt două pasaje din Vechiul Testament.

Primul e din „Leviticul“ 23,32 şi reglementează odihna ritualică la sfîrşitul şirului de zile lucrătoare: Sabbatum requietionis est = zi a zilelor de odihnă va fi pentru voi. Această zi de odihnă e totodată zi de ispăşire şi smerenie, după cum se vede limpede în reluarea reglementării din versetul 39: (...) după ce vă strîngeţi roadele pămîntului, timp de şapte zile să ţineţi sărbătoare Domnului: în ziua întîi, odihnă; în ziua a opta, odihnă = die primo et die octavio erit sabbatum, id est requies.

Iar în „Isaia“ (al doilea pasaj hotărîtor) se revine cu aceeaşi rigoare la reglementarea odihnei: „Dacă-ţi vei da piciorul înapoi de pe zilele odihnei aşa ca-n ziua cea sfîntă să nu faci ce-ţi place ţie, şi dacă zilele odihnei le vei numi desfătare, sfinte Dumnezeului tău, atunci vei nădăjdui în Domnul şi El te va ridica la bunătăţile pămîntului etc. etc.“ = et requiem tibi dabit Dominus etc.

Aşa ne explicăm de ce, într-un proverb din colecţia lui Iordache Golescu, această bună dispoziţie a odihnei ritualice ar trebui numită „desfătare“, potrivit pasajului citat mai sus din „Isaia“ 58,13, „cheful la om e fericirea cea mai mare“. De aceea cînd închina cineva cu un pahar de băutură se zicea (şi poate se mai zice) „Chef şi bucurie!“ sau Chef şi voie-bună!“.

Ca de atîtea alte ori, intuiţia lui Noica a funcţionat fără greş pe tărîmul rostirii româneşti: „petrecerea prin viaţă“ alternează cu „petrecerea în răgazurile vieţii“. Aceasta din urmă, petrecerea în răgazurile vieţii, este dulcea zăbavă, odihna desfătării binemeritate pe care ne-a poruncit-o Ziditorul, e însuşi temeiul chefului nostru.

Andrei Ionescu este traducător şi profesor universitar la Facultatea de Limbi Străine, Universitatea Bucureşti.