De unde să importăm un zîmbet?

Să vă imaginaţi numai că eu, consultant de comunicare pentru industria de turism şi realizator de Radio şi TV, aş fi avut o fabrică de telefoane mobile. Cipul numărul unu l-aş fi comandat în Taiwan. Numărul doi, în China. Carcasa aş fi făcut-o în Thailanda, şi softul, ei bine, o bucăţică în Japonia şi una în America. Aş fi avut un produs bun, pe care voi l-aţi fi cumpărat. Să mai continui exerciţiul puţin. Sînt o suedeză care face haine pe care vrea să le vîndă la nivel mondial. Chiloţii îi fac în India, că ei se pricep la bumbac, bluzele de mătase în China, şi creaţiile amestecate în România, cu un designer danez. Produsul meu te mulţumeşte şi vrei să-l porţi. Mai ai răbadare puţin cu mine. Vreau să fiu o agenţie de turism în România şi vreau să te ţintesc pe tine, piaţa globală, căreia nu îi pot vinde campaniile locale-ştift „Turist în România“ şi nici submediocrele filme cu România despre Carpaţi, plătite de statul român 100% – „cele mai frumoase filme despre ţara noastră făcute de nişte englezi.“ Cum ne descurcăm, noi, oameni buni, fără importuri?

În alte industrii e simplu. Îţi trebuie o cutie pentru o reţea de telefonie mobilă, o găseşti în Turcia la un preţ optim. Dar dacă îţi trebuie un zîmbet larg către turişti, de unde faci rost de el? Fireşte, primul răspuns e că de nicăieri. Şi totuşi, România mi-a oferit nişte exemple absolut surprinzătoare, şi vă rog să mă credeţi pe cuvînt, mai ales că vă povestesc astea după o vizită în Cipru, unde am făcut supradoză de zîmbete adevărate, nonturistice.

O să începem călătoria la Tîrgu Frumos. În afara oraşului. O companie de vinuri din România m-a trimis acolo la o filmare comandată de ei. Am oprit într-o parcare vai de ea, pe un drum naţional de România. Am intrat cu emoţie în ceva care se chema Hotel Corona. Recepţia nu mi-a dat nici un motiv să nu mă tem de un dezastru, dar cînd am intrat în cameră, îmi amintesc că tot spuneam OK. Cercetam – reflex vechi de jurnalism de turism – cît de curat e sub chiuvetă, cît de perfect au şters praful pe tablou, cît de impecabil e sub veioză. Impecabil, aşa că am coborît în restaurant, unde meniul era, o, da, incredibil, bucătărie italiană. Am comandat antreuri, paste, deserturi, să găsim cusurul locului de pe marginea drumului. Să ne distrăm că ricotta nu e ricotta şi că parmezanul e aruncat aiurea în farfurie. Dezumflare totală. Oamenii ştiau exact ce trebuie să facă. Şi ne-au şi explicat că au stat nu-ş’ cîţi ani în Italia şi şi-au rupt spinarea muncind acolo, făcînd bani şi învăţînd.

Nu, nu ne putem duce în vacanţă în România, pe marginea şoselei, în Tîrgu Frumos. Dar nu înţeleg de ce oamenii noştri din industrie nu pot importa lucruri utile din industrii de turism funcţionale. Bunăoară, am fost în Cipru, într-un proiect cu oficiul lor de turism. Oamenii, amabili peste măsură, s-au străduit să îmi găsească un ghid român. Doar că agenţia de turism parteneră în proiect a început să urle: „Nu, omul ăsta vine pentru prima oară în Cipru, nu un ghid român!“ Să nu înţelegeţi nimic greşit, românii au o reputaţie grozavă în Cipru, oriunde ar lucra, doar că nu ca ghizi. Am primit o cipriotă dulce ca mierea, drept ghid, dar eu ştiam bine că în România sînt două tipuri de ghizi. Primul a înghiţit o bandă de magnetofon şi o ia de la ’48 toamna, plin de elan, indiferent că turistul lui e japonez şi ’48 e nimic pentru el, al doilea ştie tot şi te judecă pentru orice. Bunăoară, am avut la Sighişoara un ghid foarte bine cotat, inclusiv de Google, care două zile a urlat la noi, un grup întreg de jurnalişti, că am băut seara, că ne-am distrat, că am exagerat. Şi ca să ne ungă sufletele cu ceva extra, ne-a povestit şi că trebuie să ne apucăm în grup să schingiuim ţigani, de-mi venea să urlu în autocar că eu sînt ţigancă şi să vedem cum mă schingiuieşte el pe mine, acolo. Problema cu ghizii rămîne spinoasă şi n-aş putea să întrevăd o soluţie, decît ca ei să facă nişte cursuri cu Alexia Christodoulou, cipriota.

Dar lucrurile nu sînt aşa de triste în România, deşi cifrele de turişti străini, care ajung aici, sînt absolut pline de melancolie. Se zice adesea – „România e frumoasă, păcat că e locuită!“ N-am auzit nici un turist atît de aventuros, încît să meargă absolut singur şi în singurătate într-un loc. Am o prietenă veche, fostă colegă de liceu, care mi-a zis un lucru foarte inteligent, după ce a lucrat aproape un deceniu pe Queen Mary şi alte vase de croazieră de lux: „Dacă am folosi toţi oamenii care au fost pe vase de croazieră să ridicăm industria de turism, am fi departe.“ O cheamă Otilia Ioniţă şi trebuie să ştiţi numele ei, dacă vreodată vreţi să faceţi turism în România. Ea a început deja cu o cafenea, în uitatul de lume Tîrgu Neamţ, oraş cu o cetate medievală, casa lui Ion Creangă, păduri seculare cum n-a văzut Vestul şi o salbă de mănăstiri în jur. În cafeneaua ei (nu vă spun cum arată cafeaua sau ce meniu de bere are, că n-a văzut Centrul Vechi din Bucureşti aşa ceva), în toaleta doamnelor, impecabilă ca în Germania, are portrete de-ale Fridei Khalo.

Dar nici Bucureştiul ăsta al nostru nu e atît de rău. Fix pe vremea asta, anul trecut, organizam, pentru o mare companie aeriană globală, un city-break în Bucureşti şi împrejurimi, în care a venit puzderie de presă englezească. A fost pe listă infamul The Sun, care ne gratulează cu cîte un titlu simpatic gen „România, sursa mondială SIDA“, laolaltă cu bloggeriţe care scriau despre „cum să creşti un copil bine în 10 paşi“. Mi-a tremurat grozav inima pentru ce o să iasă, dar ce-a ieşit a fost perspectiva lor din afară, despre noi. Citind The Sun, mă convingeam încet, dar sigur, că Centrul nostru Vechi e grozav, că Bucureştiul nostru străluceşte ca Parisul, că Hanul Berarilor – Elena Lupescu de pe Pache, chiar e un loc care trebuie vizitat că e plin de istorie. Au picat în cascadă din articolele „străinilor“: Sinaia, Conacul dintre Vii, din Urlaţi, vinurile, Muzeul Satului, ba chiar Casa Poporului, unde am avut o ghidă mai tînără ca mine (eu am 34) care era o comunistă feroce.

Perspectiva asta din afară îţi dă puţin avînt pe dinăuntru, trebuie să recunosc. Aşa că vă voi povesti de acele locuri de care nu mă pot lipsi din România. De pildă, dacă rinichii tăi sînt sănătoşi şi coloana ta e întreagă, te poţi aventura în Apuseni, pînă la Padiş. Drumurile sînt o mizerie, desigur, dar cu o maşină 4x4 poţi să vezi brazi înalţi ca arborii din jungla keraleză din India. Cu puţin noroc, în miezul verii, o să ai şi o pătură de gheaţă tocmai căzută într-o furtună estivală.

Sau, mergeţi încet spre crama Oprişor, care face vin în Oltenia, ca şi cum ar face poezie. La marginea podgoriilor stau păduri de foioase, dar mai ales întinse culturi spontane de fragi. Dacă te abaţi puţin de la drum (care drum? pe bune, e doar un fel de a zice) te împiedici de troiţe pictate, olteneşti.

Şi mai trebuie să vă opriţi în faţa mănăstirilor pictate în exterior din Bucovina, ştiţi voi, seria Voroneţ. Dar să vă opriţi cum am văzut eu în copilărie, într-o dimineaţă, nişte turişti coreeni. Înfipţi cu picioarele în pămînt, se legănau la Moldoviţa. Şi-am întrebat şi eu o maică: „Ce fac ăştia aici?“ Şi ea mi-a răspuns expertă: „Meditează.“ Şi-aşa am învăţat şi eu un cuvînt cu totul nou.

Vă rog, mergeţi în Iaşi. Şi dacă vă veţi împiedica de parohia numită Dumeşti, unde slujeşte bunul meu verişor Vasile Plăcintă, cu soţia lui Maria, să nu îmi ziceţi că v-aţi împiedicat de ceva bun ca pîinea. E una dintre bisericile alea vechi în care tu, necredinciosul, în ceasul toamnei, nu ştii în ce să crezi mai repede, în toate dealurile alea ruginii sau într-un soare fistichiu care ba e cald, ba e rece. Sau poate într-un Dumnezeu. Vedeţi de acolo oraşul şi biserica veche şi satele ordonate, oamenii care muncesc pămîntul rodnic. Şi dacă asta nu e turistic îndeajuns, ei or să vă ducă la prietenii lor de peste deal, familia Olteanu, care face cel mai bun vin moldovenesc.

România mea dragă merge mai departe, în Brateiu, un sat de romi din judeţul Sibiu, unde, într-un sfîrşit de vară, eu mi-am lăsat inima. Nu că am vrut eu, că mi-au luat-o ei, de pe marginea drumului, unde eu doar am încercat marea cu degetul. Trebuie să scriu şi aici, că le-am promis, despre Rada, nepoata lor de 1 an şi puţin, care e dulceaţa vieţii lor. Nu ridicaţi din gene şi sprîncene, mai bine mergeţi acolo, la căldărari. Dacă vă e frică, întrebaţi de Emil Căldăraru şi spuneţi-i că aţi citit în Dilema veche despre el. Asta vă va netezi drumul, negreşit (evident, mult mai bine e să aveţi exemplarul tipărit din Dilema veche cu voi).

Şi dacă tot v-aţi dus pînă la Brateiu, încercaţi Mălîncrav, sat săsesc, sub oblăduirea lui Mihai Eminescu Trust, fundaţia aia vestită pe care o laudă Prinţul Charles, şi nu degeaba. O să vă cazaţi scump şi bine în case săseşti autentice, cu gazde care sînt sau par şcolite la Lausanne, unde e cea mai vestită şcoală de hotelărie din lume.

Mai departe, lîngă Sighişoara, e un sat care se numeşte Daneş şi-n el e altceva care se numeşte Domeniul Dracula. Nu staţi acolo, va fi o experienţă tipic mediocru românească de şedere, dar luaţi pachete de călărit de la ei. Ştiu să facă asta şi vă spun apăsat că sînt buni, pentru că prima mea experienţă de călărit a fost turcească, în Capadocia, şi desprinsă din filmele cu animale care atacă oamenii, iar la Daneş au reuşit să-mi ucidă toate amintirile traumatizante, în vreo zece minute.

România e o destinaţie turistică dificilă. Importă puţin şi greoi de la cei mai calificaţi ca ea şi are o industrie de turism adresată exteriorului, care arată 90% ca ONT 1980. Dacă aţi zîmbit cumva cît aţi citit articolul ăsta, vă încurajez să zîmbiţi şi la primul străin pe care îl vedeţi în România. E foarte posibil să îşi fi făcut rost de un pahar de vin bun autohton, de o masă gustoasă la restaurant, de o cazare la 5 stele încîntătoare, dar să umble ca bezmeticul pe străzi în căutarea unui zîmbet. Acel zîmbet care face vacanţa perfectă.

Ana-Maria Caia deţine o companie de producţie de televiziune, INDIE STUDIO, e călător profesionist şi consultant de comunicare pentru industria de turism. O puteţi citi non-stop pe www.caia.ro şi asculta duminica pe RFI România, la emisiunea Călătorii.

Foto: A. Dumitru