"De n-ai da cu suliman, Nu ţi-ar face pielea un ban"

3 noiembrie 2005   Tema săptămînii

Tatuaje În 1973 etnologul Petru Caraman a finalizat un studiu privind Tatuajul la români (Studii de folclor, II, Editura Minerva, 1988). Caraman porneşte cercetarea din secolul al V-lea î.e.n., de la cele mai vechi atestări de tatuare la traco-geţi (Herodot, Cicero, Strabon etc.). În partea a doua a studiului, etnologul analizează practica românilor de a se tatua în Evul Mediu, aşa cum a supravieţuit prin ecouri în diverse manifestări folclorice. Concluzia lui Caraman este că în cultura română premodernă s-a perpetuat o arhaică tradiţie autohtonă a tatuajului ritual şi simbolic. O altă lucrare importantă în domeniu este cea a medicului legist Nicolae Minovici, Tatuajurile în România (1898). În teza sa de licenţă, Minovici analizează tipurile de tatuaje înregistrate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pe corpurile unor marginali şi excluşi (delincvenţi, prostituate, vagabonzi etc.). De data aceasta este vorba de o modă importată, adusă de vaporeni, cu multe subiecte erotice sau obscene. Proteze O istorie a protezelor la români ar trebui să se refere şi la Letopiseţul lui Neculce. "Grecul ţărigrădean" - Dumitraşcu Vodă - era "bătrîn şi curvar". Pe la 1685, cu toate că "dinţi în gură n-avea", el se afişa în public cu o ţiitoare "tînără şi frumoasă şi plină de suleiman", şi "o purta în vedeală între toată boierimea, de-o ţinea în braţi, de-o săruta". Vrînd să-l prezinte decrepit, Neculce îi descrie proteza dentară: "Dimineaţa şdinţiiţ îi înclia, de-i punea în gură, iar sara îi desclia cu încrop şi-i punea pe masă". Un domnitor cu astfel de carenţe fizice şi morale nu putea decît să ducă ţara de rîpă: "Oh! oh! oh! - se vaită cronicarul -, săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpîni c-aceştia ai avut!". Tot Neculce descrie "noul nas" al Spătarului Milescu, după ce în 1667 Ştefăniţă Vodă i-l tăiase "cu hamgeriul lui din brîu", pentru înaltă trădare. Un vechi obicei bizantin de stigmatizare a delincvenţilor, dar şi a adversarilor politici. "După acee, Nicolai Cîrnul au fugit în Ţara Nemţească şi au găsit acolo un doftor, de-i tot slobodzia sîngele din obraz şi-l boţia la nas, şi aşa din dzi în dzi sîngele să închega, de i-au crescut nasul la loc, de s-au tămăduit." "Se mai văd şi astăzi semnele", observa în 1671 grecul Konstantin Kristof la Moscova. "Numai de abia s-au fost cunoscut nasul cel tăiat", nota la rîndul său Neculce. La viaţa lui, Milescu a avut privilegiul să fie "scurtat de nas" de chiar domnitorul Moldovei şi "scurtat de barbă" de chiar ţarul Rusiei, Petru cel Mare: "Cînd s-a schimbat portul - scrie Neculce -, atunce sîngur împăratul i-au ras barba cu mîna lui". Pe la 1828, tot un fel de "doftor neamţ", de fapt un farmacist sas din Braşov, J.M. Honigberger, aflat în India, a prezentat un caz similar de stigmatizare a unui tîlhar. De asemenea, el a descris o operaţie de rinoplastie prin transplant de piele, "practicată de [vraci] hinduşi încă din timpurile cele mai îndepărtate ale Antichităţii": "Ei refăceau nasul folosind cuticule din regiunea frunţii, procedură care se păstrează şi acum" (35 de ani în Orient, ediţie Eugen Ciurtin, Editura Polirom, 2004, p. 154). Lorniete În ţările române ochelarii au pătruns mai ales la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Ei nu sînt doar o proteză oculară, ci şi o marcă socio-culturală. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în special bonjuriştii purtau lornietă - face-

Mai multe